Nuferi blestemând

Am auzit ceea ce credeam că nu se poate auzi

vreodată;

nuferi blestemând.

Stăteam pe malul lacului jucându-mă din priviri

cu zborul discontinuu al unei libelule;

sub ea, apa tremura imperceptibil, lovită parcă

de o răsuflare apropiată când, deodată, un

murmur straniu

mă-nvălui; eram absolut singur, căutam

binecuvântarea liniştii, cu untdelemnul ei

bun pentru mir:

de unde venea şoapta aceea monotonă ca o

litanie?

Găsisem, în sfârşit, pe mal refugiul din

vacarmul zilnic;

în faţa mea luciul apei, în spate, pădurea, deasupra

cerul purtând în braţe, ca ofrandă a verii, catedrala

unui nor alburiu în care oficiau

zeităţile necuprinsului:

Cine vorbea lângă mine prin cuvinte

mai mici decât gâzele?

Răspunsul veni mai târziu, surprins

în mişcarea uşoară a nuferilor

supravieţuind printre resturi împinse

de valuri, printre duhori şi rădăcini putrede.

Nuferi blestemând? - m-am surprins

întrebând cotropit de-o mirare nemaitrăită.

Şi voi? - am continuat privind

peste umeri; nu era nimeni.

Căutam semne în toate.

în scoarţa crăpată a unui copac unii

au văzut-o pe Maica Domnului vărsând lacrimi.

Altora li s-a arătat Iisus, vara, trecând

spre Cina Cea de Taină

printr-un lan de grâu.

Eu am privit de aproape doar nuferi blestemând.

Al cui e semnul şi de unde vine?

Un altfel de asfinţit

între bătăile ceasului un relief se mişcă,

tragic înapoi, dureros înainte,

mor lucrurile de contururi precise,

strigă un gând strivit de cuvinte,

Se-ntunecă nu doar când soarele-asfinţeşte,

şi ochiul i se