Cuprinsul penultimului volum din "prima mea viaţă" literară este destul de ciudat. Poeziile proaste, sau doar nerelevante, ocupă cam trei sferturi din cele 150 de pagini! Şi totuşi, pentru 18-20 poeme definitorii din Coline cu demoni (Editura Eminescu 1970), numerosul şi seriosul juriu al Uniunii Scriitorilor mi-a acordat Premiul pentru poezie. (Pe 27 aprilie, când avusese loc jurizarea, eu mă aflam încă prin pădurile Moldovei, împreună cu Virgil Mazilescu, încheind o concentrare militară de o lună...) Florin Mugur mi-a trimis, înainte de premiu, o scrisoare extraordinară:
"Ai scris, în sfârşit, Cartea. (...) şi îmi dai curaj: pentru că ai reuşit, cunoscându-ţi defectele (risipă de cuvânt în Clepsidra, prea mare zgârcenie în alte cărţi); or, defectele mi le cunosc şi eu. Mai trebuie un mare talent. Mai trebuie şi noroc. De data asta ai avut nu numai talent, ci şi noroc. Ai găsit tonul Cărţii şi ai scris-o. Şi e ciudat: cartea ta cea mai compozită e de fapt singura ta carte unitară şi unitar nobilă."
Nu mi se potriveşte constatarea: "ai găsit tonul cărţii şi ai scris-o". Alţi autori vor fi procedând astfel (mă gândesc la 11 Elegii al lui Nichita Stănescu); eu plecam de la "ce se adunase", adică de la poeziile neapărute încă în volum şi le amalgamam cu altele, mai vechi, încropind un sumar. În cazul acestor Coline cu demoni, am împins improvizarea foarte departe. Adunând o mulţime de piese pe care eu însumi le înlăturasem din Clepsidra şi din culegerile precedente, le-am distribuit în două cicluri inventate ad hoc: Recuperări şi Dublete, şi le-am pus cam "cu furca" prin pagini.
Mult mai puţin numeroasele poeme demne de atenţie, scrise mai ales în 1968 şi 1969, sunt plasate la începutul culegerii şi la sfârşitul ei. Doar ele dau un aer unitar cărţii, în rest ea este, cu adevărat, compozită; pun pe seama norocului buna ei primire! Coline cu demoni s
