Nouă programe de concert net diferite, aceiaşi muzicieni grupaţi în cadrul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii şi, respectiv, câţiva dintre aceştia, în Orchestra de Cameră a instituţiei. Concerte conduse de dirijorul Cristian Mandeal, directorul general al primului colectiv simfonic al ţării. Mă refer la concertele finale ale stagiunii încheiate cu câteva săptămâni în urmă. Au fost concepute programe ce prezentau problematici distincte, utile consolidării profesionismului membrilor orchestrei. Am putut audia opus-uri în bună parte semnificative ale primei jumătăţi a secolului trecut, o mare creaţie a postromantismului târziu, Simfonia a 6-a, în la minor, de Gustav Mahler - pe de-o parte - şi - pe de alta - creaţii ale câtorva creatori ai şcolilor naţionale ale secolului XX, lucrări de George Enescu, Bela Bartok, Edward Elgar, Benjamin Britten.

S-a lucrat intens şi, pe unele direcţii, cu rezultate cu totul remarcabile.

De această dată, însă, atitudinea publicului a fost de-a dreptul descumpănitoare şi total diferită de la un program la celălalt. Pe bună dreptate a fost aplaudată cu entuziasm, în ambele concerte, simfonia mahleriană, o lucrare amplă, monumentală, extinsă pe durata întregului concert. Un public generos şi aplauzele au animat scandări entuziaste; peste 1700 de melomani, în două seri consecutive, au umplut până la refuz sala mare a Ateneului Român. Două zile mai târziu, aceiaşi muzicieni oferind creaţii de şcoală naţională de secol XX au fost întâmpinaţi de o sală pe trei sferturi goală, de aplauzele - le voi numi - rarefiate ale unui public rămas fidel şi care a ştiut să preţuiască atât lucrările, cât şi pe slujitorii acestora.

Să ajung, oare, la concluzia că publicul de la Ateneul Român - o bună parte a acestuia - apreciază prioritar larma orchestrală? între tragic şi eroic Simfonia în la minor de Mahler etalează o lume d