Din ce in ce mai des mă încearcă, ciudat şi întăritor în năuceala lui, sentimentul că în România acestui început de mileniu se trăieşte în lumi paralele. În Românii evoluând (mai corect spus ducându-se în dusul lor) spre un niciunde, neştiut, misterios şi chemător cu puterea unei vrăji de destin deturnat.
Presa, radiourile, televiziunile, mersul în autobuze sau dusul la piaţă, reuniunile de familie sau feluritele întruniri publice, gândurile unora sau altora, exprimate în liberă şi devălmaşă zurbă de păreri, toate conturează portrete ale câte unui chip de ţară. O ţară vie, cu seve pătimaşe, cu trăiri paroxistice adeseori, surprinzătoare întruna şi totuşi eternă în a-şi oferi mereu alte şi alte chipuri spre cunoaştere.
Mă întâlnesc, uneori, cu unul dintre aceste chipuri fascinante ale ţării. Lumea oamenilor dăruiţi, cu tot rostul vieţilor lor, studierii unor problematici care, în noianul frământărilor zilnice, par un fel de oaze cu circuit închis, deschise doar iniţiaţilor, pierdute între dune de indiferenţă şi pustiuri de vâlvă cotidiană.
Am participat (corect spus, asistat) deunăzi la o pasionantă discuţie pe marginea unor chestiuni de drept străvechi din sud-estul european. Legi cu rădăcini ancestrale, cutume greu de înţeles astăzi, când fărădelegea face legea, ritualuri în care fiecare gest dăinuie cum a fost încifrat din începuturi, cuvinte care închid în ele istorii de pasiuni, jertfe şi aspiraţii, nevoia permanentă de echilibru social statuată în coduri legislative nescrise erau discutate de învăţaţi ai acestor zile ca şi cum erau esenţiale pentru soarta fiecăruia dintre noi.
Nu conta cât înţelegeam din toate acestea, eu, om venit dintr-un timp al dezbinărilor, îmbibat de aerul greu al dihotomiilor politicianiste inutile ("de care parte eşti?"), cu suflet obosit poate de grijile unor clipe prelungite în lipsuri şi n
