Pentru mine, Jocurile Olimpice au început în 1972. Nu, nu am privit la vreun Grigorescu (plasma de astăzi) întrecerile sportive. Am aflat despre ele ca filatelist novice, aşezând timbrele în clasor: atleţi în plin fuleu, călăreţi zburând peste obstacole, handbalişti în săritură, halterofili încordaţi. Se întâmpla ceva, iar pe fiecare timbru, lângă cele cinci cercuri înlănţuite, scria München. (Despre atentatul terorist am aflat mult mai târziu). Peste patru ani, treaba a devenit serioasă. Nu mă dezlipeam din faţa televizorului cu nume asortat: Olimp. Am urmărit tot ce se transmitea de la Montreal, am numărat zilnic medaliile României şi am rămas perplex, pentru câteva secunde, după evoluţia Nadiei, când a fost afişată nota 1. „O fi copiat!“, mi-am zis, până să izbucnească entuziasmul lui Ţopescu. (Datoriile pe care Montrealul le va plăti încă 30 de ani nu le vedeam). A urmat Moscova (deschisesem ochii, citeam revista Lumea, condusă de Radu Budeanu, fără să ştiu că un ciobănaş, numit Gigi Becali, îl aproviziona cu telemea. Sau asta era mai târziu?). Atmosferă apăsătoare. Sovieticii invadaseră Afganistanul, aşa că numeroase ţări n-au mai avut chef de sport. Delegaţia României a fost şi ea la un pas să se retragă, atunci când arbitrii au deliberat o jumătate de oră pentru a-i da Nadiei o notă de locul doi. Mirosea a ocupaţie. La ediţia de la Los Angeles, în schimb, am fost bucuros! Uniunea Sovietică şi statele din Tratatul de la Varşovia rămăseseră acasă. Sportivii români erau aclamaţi de spectatori la fiecare intrare în arenă şi câştigau medalie după medalie (20 de aur)! Dacă n-ar mai fi participat nimeni, le-am fi luat pe toate! Ceauşescu trăia în nebunia economiilor, în 1988, aşa că în delegaţia ţării noastre pornită spre Seul au încăput doar 62 de sportivi, care s-au întors acasă cu 24 de medalii (şapte de aur, dintre care trei obţinute de Daniela Silivaş), dar ima