Dacă ar fi să trecem în revistă cuplurile celebre de îndrăgostiţi de la Daphnis şi Chloe ai lui Longos, la iubiţii romanului pastoral, candizii Philemon şi Baucis, cuplul shakespearian Romeo şi Julieta sau cei din lumea filmului care-i fixează imemorial pe peliculă pe Rick Blaine (Humphrey Bogard) şi Ilsa Lund (Ingrid Bergman) în Casablanca (1942) al lui Michael Curtiz sau pe Oliver Barett IV (Ryan O'Neill) şi pe Jennifer Cavalleri (Ali MacGraw) din Love Story (1970) al lui Arthur Hiller, pe Maria (Julie Andrews) şi von Trapp (Christopher Plummer) din Sunetul muzicii (1965) al lui Robert Wise am observa că limbajul dragostei îşi regăseşte prospeţimea de fiecare dată pentru o altă generaţie şi că asemeni Şeherezadei reîncepe cu fiecare poveste o nouă viaţă. Wall-E al lui Andrew Stanton, regizor al lui Finding Nemo (În căutarea lui Nemo, 2003), se înscrie discret şi amuzant în seria lovestory-urilor, numai că protagoniştii depăşesc orice convenţie de gender, chiar şi nivelul unui al treilea sex beauvoirian - de la Simone de Beauvoir citire -, ei sunt... roboţi. Wall-E se ocupă cu degajarea mormanelor de gunoi care acoperă suprafaţa de extensie metropolitană a Terrei, abandonată cu sute de ani în urmă din cauza gunoiului civilizaţiei de hiperconsum cum ar spune Gille Lipovetski. Micul robot care asemenea unei broaşte ţestoase cu care pare gestual înrudit, mai puţin agilitatea, se poate închide la nevoie în carapacea sa pentru a deveni un cub metalic asemeni gunoiului procesat geometric, o piesă din uriaşul joc lego al planetei. Infatigabilul robot cercetează o lume parcă devastată, aglomerată rezidual, construind impresionante piramide din cuburile aşezate unul peste celălalt. Ceea ce surprinde de la bun început este atitudinea "umană" a roboţelului, gesturile sale denotă curiozitatea, mirarea, atenţia acordată unei forme de viaţă, şi mai presus de toate, sentimentul si