Nu vă contestă nimeni emoţia cu care scrieţi, starea de vrajă interioară, bucuria amestecată cu ameţeală când un vers se întrupează pe foaia de hârtie. Dar sunt suficiente toate acestea ca să-l convingă pe cititor că aveţi talent, că respectaţi limba în care scrieţi, că regulile ei vă sunt familiare, că reuşiţi să comunicaţi şi altora din comoara dvs., din poezia pe care o căutaţi şi o găsiţi graţie cunoştinţelor pe care le-aţi acumulat citindu-i cu iubire pe alţii, care ştiu mai mult, care ştiu totul despre cum se face aceasta. Aveţi poate bunăvoinţă să deprindeţi arta literară, să vi se spună unde greşiţi şi unde nu, singură nu vă daţi seama unde nu e bine, unde gafaţi, unde ritmul vă scapă, numărul silabelor care se cer este ori mai mare, ori mai mic şi de aceea accentul cade anapoda, cuvântul nu sună corect, româneşte, cum ar trebui, cu un minim efort din partea poetului. }intind poate la modelul Glossei eminesciene, pe mici dimensiuni însă, lăsaţi să se vadă pe hârtie o limbă română defectuoasă în cele doar cinci versuri, dus şi întors: "Stau în mine, lumea nu ştie/ Cât asud gândind o mie/ Sub condei esenţa-nvie/ Umplând golul de hârtie/ Râuri rând stau mărturie.// Râuri rând stau mărturie/ Umplând golul de hârtie/ Sub condei eseţa-nvie/ Cât asud gândind o mie/ Stau în mine, lumea nu ştie". Se vede cu ochiul liber că în versul întâi este o silabă în plus. Iar în al doilea vers, nedumerirea asupra sintagmei "gândind o mie". O mie, gândind? O mie de ce? O mie de ipostaze? O mie de râuri-rânduri? O mie de nuanţe ale esenţei, care învie într-o mie de citiri? Să încercăm a repara formal şi a da un oarecare sens, ritm şi logică textului dvs. ambiţios, astfel: "Stând în mine, lumea ştie/ Cât asud gândind o mie -/ Râuri-rânduri, mărturie/ Sub condei esenţe-nvie/ Umplând golul de hârtie". Acum să verificăm, pe drumul de întoarcere, dacă glossarea funcţionează: "Umplând g