Există un drum al cărţilor, o scurtătură care duce de la un titlu la altul. Citind acum şi în română, cu aceeaşi pasiune ca prima dată, Les testaments trahis - Testamentele trădate ale lui Kundera (în traducerea lui Vlad Russo, Humanitas 2008), am dat din nou peste referiri la un roman dintre cele care aşteptau de mult, acasă la mine, să le vină rândul la citit: America de Franz Kafka. L-am cumpărat în 1995, l-am început, l-am răsfoit, l-am ţinut o vreme prin preajmă, apoi l-am pus în bibliotecă, în "sala de aşteptare". Nu e socotit dintre marile cărţi kafkiene, nici ca tipicitate, nici ca izbândă. Pomenit în discuţii, romanul produce o grimasă de tip, "merge, dar...". Pentru cei mai mulţi, Kafka înseamnă Procesul, Castelul, Metamorfoza şi Colonia penitenciară. Or, America mi se pare cea mai limpede cale pentru oricine vrea să înţeleagă universul kafkian şi personajele lui. Tocmai pentru că e o istorie relativ "normală".
Kafka a publicat în 1913 un prim capitol, Fochistul, din vreo zece scrise. Cartea e neterminată şi era destinată, la fel ca toate manuscrisele kafkiene, focului. După 1927, prietenul Max Brod, pe care Kundera îl tratează cu destulă asprime, ca pe o "văduvă", dacă nu abuzivă, măcar extrem de mărginită, publică romanul cu titlul America, deşi varianta de titlu din manuscris e Der Verschollene (ceea ce s-ar putea traduce prin Dispărut fără urmă).
Partea în care cititorul de azi poate regăsi universul pe care-l numeam "normal" - literar vorbind - este povestea unui băiat german, Karl Rossmann, din momentul în care debarcă la New York. Din pricina unei întâmplări nefericite cu o slujnică, fusese trimis de părinţi în America. Nostimada e că nu el o seduce pe servitoare, dimpotrivă, ea îi face un copil, fără ca băiatul de 16 ani să înţeleagă exact ce i se întâmplă. Ajuns în lumea nouă, el trece dintr-un mediu în altul, asemenea unu