Este aproape o regulă strictă ca, în fiecare an, la noi să mai cadă o clădire de patrimoniu, chipurile şubrezită de vreme, să mai ardă un locaş de cult, un imobil vechi de două, trei sute de ani sau să mai dispară câte un sit arheologic sub fundaţiile vreunei vile fastuoase. Totul şi toate, sub oblăduirea „omenească“ a primarilor locali şi a responsabilior culturali din zonă şi de la „centru“. Parcă s-ar înfrăţi întru împlinirea unui vis măreţ transmis din tată-n fiu şi „bifat“, în sfârşit, în mileniul III. Sigur, cei care mai cred că valorile de patrimoniu ale ţării trebuie păstrate, salvate şi transformate într-o „lecţie deschisă“ pentru generaţiile tinere sunt etichetaţi drept utopici sau romantici fără acoperire într-o epocă deschisă tuturor iniţiativelor şi experimentelor economice. Am văzut, nu demult, într-o localitate olteană, cum a fost pângărită curtea unui conac boieresc, în care un întreprinzător privat îşi încropise o afacere cu... termopane. Omul, dintr-o bucată, ştia un singur lucru: „Locul e al meu şi, de acum, pot să fac harcea-parcea orice construcţie veche care mă deranjează aici“. Terenul (o parte din el!) nu-i aparţinuse niciodată, dar îl obţinuse prin metode neortodoxe. Nu ştim de ce - sau ştim, însă refuzăm să acceptăm - la noi patrimoniul naţional continuă să fie tratat cu dispreţ suveran nu numai de către parvenţi, ci şi de indivizi ajunşi, pe căi ocolite, în funcţii culturale importante. „Îmi bag picioarele în patrimoniu!“, exclama, cu câţiva ani în urmă, în faţa colegilor, un cunoscut responsabil cultural din Capitală. Parvenitism, mitocănie, lipsă de responsabilitate?! Toate la un loc, de altfel, suficiente pentru a netezi drumul unor afacerişti veniţi din lumea largă să-şi clădească aici imperii financiare, prin orice metode şi cu orice proptele. Aşa ajungea, în urmă cu două luni, firma Louis Vuitton să-şi instaleze cufărul publicitar pe