AŞa cum sunt oameni cărora le e rău de înălţime sau care ameţesc atunci cînd se deplasează cu viteze prea mari, tot aşa există o specie de oameni cărora le e rău de infinit. Nu e vorba de nici o maliţie aici, ci de o constatare statistică. De fapt, specia în cauză e atît de numeroasă încît nu greşesc spunînd că, cu excepţia matematicienilor, nici o altă categorie umană nu se simte bine în apropierea infinitului. Nici fizicienii, nici poeţii şi cu atît mai puţin filozofii, şi asta în ciuda frecvenţei cu care folosesc termenul. Stinghereala pe care ne-o provoacă acest cuvînt (căci infinitul este întîi de toate un cuvînt) vine din faptul că intuiţia nu ne poate ajuta deloc în înţelegerea lui. E cazul tipic de strîmtorare lexicală cînd eşti nevoit să faci uz de un cuvînt căruia imaginaţia nu-i poate da nici un conţinut accesibil. Tocmai de aceea, jena stîrnită de infinit îşi are cauza într-o incapacitate a minţii noastre de a-i asimila semnificaţia. E ca într-o digestie precară cînd alimentul cu pricina, neputînd fi metabolizat, este expulzat cît mai repede.

Tot astfel cu infinitul: neputinţa de a-i da o întrebuinţare concretă ne sileşte să-l ocolim cît mai mult. Cînd totuşi îl folosim, îl strecurăm în expresii uzale al căror sens e determinat de context, sau îl furişăm în figuri de stil a căror sonoritate ne scuteşte de situaţia stînjenitoare de a da explicaţii pe seama sensului lor. Şi astfel, virtutea cuvintelor de a sugera ceva în absenţa unor sensuri precise se dovedeşte salvatoare. Aşa se face că expresii precum "la infinit", "o infinitate de" sau sintagmele latineşti "ad infinitum" şi "in infinitum" devin vocabule docile a căror folosinţă nu ne dă bătăi de cap şi nu ne pune într-o lumină neplăcută. Pe scurt, chiar dacă nu ştim ce este infinitul, amănuntul nu ni se pare supărător. Căci intuim că, făcînd abstracţie de acest termen, nu pierdem prea mult, cel pu