Acum vreo şapte ani, pe la mijlocul lui septembrie cel frumos şi blînd, am văzut la Teatrul Naţional din Cluj spectacolul "Uitarea", pus în scenă de Mihai Măniuţiu după un "eseu în fărîme" semnat de George Banu. Una dintre confesiunile care m-au mişcat profund, atît ca scriitură, cît şi ca imagine teatrală. Mi s-a părut că George Banu dă, calm, cortina la o parte şi permite accesul în intimitatea fiinţei, în laboratorul esenţial al minţii, în mecanismul unui anumit tip de observaţie, de emoţie. Că în culisele gîndirii îţi este îngăduit să întîlneşti revelaţii şi obsesii, tristeţi şi mîngîieri, gesturi, personaje, detalii, comentariile punctuale ale unor scriitori sau oameni de teatru care se învîrtesc şi în caruselul orizonturilor proprii. Protagonist devine, aşadar, cel ce analizează şi contemplă, cel ce trăieşte ce se petrece pe scenele lumii. De aceea, ideea lui Mihai Măniuţiu de a amplasa spectatorii chiar pe scenă, cu faţa la sală, mi s-a părut una dintre cheile majore ale montării sale. În faţa noastră, o lume de mirese. Relaţia ideală de comunicare între actor şi spectator. "În realitate", spune George Banu, "mireasa timpului este uitarea, iar memoria, logodnica acestuia - asta dacă mai percepem încă mariajul ca experienţă a duratei." Ipostaza aceasta, aşezarea aceasta nu a fost pentru mine altceva decît scufundarea în memoria subiectivă. În ceea ce este important, major şi durează. Dansul Vavei Ştefănescu şi al lui Sylvain Groud era, tot timpul, un joc al eului cu propria memorie, era tatonare, seducţie, abandon, era ludicul tensionat, ritualic între paşii succesivi ce conduc către logodnă, mariaj, eu, tu, uitare, repere, viaţă. Miresele îşi flutură voalurile. Şi se ridică pe acoperişurile lumii.

Habar nu aveam atunci că drumul spre confesiune va continua. Că după "Uitarea" de la Cluj a venit "Odihna" de la Tîrgovişte şi va sosi, cîndva, "Noaptea". Un t