Nu fac o mare deosebire între proletcultism şi realism socialist - ce mi-i unul, ce mi-i celălalt! - dar trebuie să explic mai pe îndelete de ce. Proletcultismul anilor 1948-1950 de la noi nu avea nimic de a face cu proletcultismul iniţial moscovit, al anilor 1918-1920, în sensul originar de artă avangardistă, rupând cu orice tradiţie, adoptând viziunea şi stilul proletar la modul insurgent-anarhic, ignorând orice disciplină şi ideologie de partid. Proletcultismul de la noi avea înţelesul remaniat, adaptat, cuminţit, de cultură proletară, partinică şi patriotică, reprezentând ideologia unei clase care a săvârşit victorioasă revoluţia antiburgheză. În stilul proletcultist actualizat intră deci şi lupta de clasă, spiritul revoluţionar şi caracterul eroic al unei victorii politice. Realismul socialist atenuează unele din schematismele şi tezismele rigide, ofensive, agresive, ale proletcultismului iniţial, le maschează: exclusivismul proletar se împacă, într-un mod mai tolerant, cu ţăranii cooperatori şi intelectualii angajaţi în sfera mai încăpătoare a poporului; lupta de clasă este depăşită după cucerirea deplină a puterii. Realismul socialist orientează literatura (şi celelalte arte) spre realităţile construcţiei socialiste, spre o societate nouă şi un om nou, abătându-i atenţia exagerată de la conflictele dobândirii puterii, considerate depăşite, conflicte în care persista proletcultismul. Dar vigilenţa revoluţionară trebuia păstrată, pentru că duşmanul noii orânduiri nu doarme, unelteşte din umbră. Dacă iniţial duşmanul era mai ales intern (rămăşiţele capitalismului învins: burghezia, chiaburimea, intelectualul elitist), ulterior cel mai periculos duşman venea dinafară (capitalismul extern: Occidentul, americanii).
Realismul socialist nu e, astfel, decât un proletcultism reformat. Ceauşescu îi cere literaturii în 1971, când preia modelul revoluţiei
