Mi-am petrecut nu demult câteva zile, ca pacient, într-un spital de elită. (Dacă eram Marin Mincu, aş fi scris "ca pacient de elită, într-un spital de elită.") Cele trei lifturi destinate bolnavilor erau toate defecte. Definitiv defecte. Ca dovadă în dreptul fiecăruia era amplasat câte un ghiveci de flori uriaş, pe care nici trei oameni nu ar fi putut să-l mute. Trebuia să urci pe jos în unele cazuri şi până la etajul 8, astfel încât, dacă erai bolnav de inimă, ca mine, aveai ocazia să ajungi pe lumea cealaltă înainte de a mai plictisi vreun medic cu văicărelile tale.

Unii medici sunt foarte buni în profesia lor, dar organizarea, chiar şi într-un spital de elită, este la pământ. Eu, un pacient privilegiat, tot am avut de suferit din cauza proastei organizări, dar îmi închipui ce au de suferit cei care vin la spital nerecomandaţi de nimeni.

În salon puteai crede, o clipă, că te afli într-un hotel de lux: frigider, aer condiţionat, televizor, geamuri şi uşi din termopan, cabină de baie ultramodernă. Dar:

Frigiderul avea, în loc de ştecher, două sârme de cupru dezgolite pe care trebuia, riscându-ţi viaţa, să le fixezi într-o priză ieşită din locaşul ei.

Aparatul de aer condiţionat nu avea telecomandă şi nu-ţi rămânea decât să te uiţi la el.

Televizorul nu avea antenă. În loc de Sandra Stoicescu (care în inima mea, bolnavă, a înlocuit-o de mult pe Andreea Marin) vedeam o grămadă de purici agitaţi.

La geamurile şi uşile din termopan toate încuietorile erau stricate.

Iar în cabina de baie ultramodernă nu puteai să faci decât o baie premodernă întrucât lipsea cu desăvârşire apa caldă.

Stând întins în pat şi gândindu-mă la toate astea am fost brusc întrerupt din reflecţiile mele de o asistentă medicală impetuoasă, dar binevoitoare, care a năvălit pe uşă cu o seringă în mână:

- O să vă facem o injecţie în burtică.