Arbiter elegantiae, asa fusese supranumit, zice-se, Gaius Petronius, vestitul autor al Satyricon-ului, despre care nu stim nimic in afara faptului ca a trait candva, in primul veac crestin, cunoscand gloria (cata i-o fi fost ingaduita) pe vremea lui Nero, sceleratul tiran impatimit de artele frumoase.

Cum va fi dobandit paganul romancier din epoca inceputului de crepuscul al culturii latine faima aceasta extraliterara nu putem decat presupune. Si de ce n-am face-o? Imaginatia nu e intotdeauna neaparat o vinovata minciuna.

Multor artisti le place, e drept, sa treaca drept oameni de bine, cu o tinuta impecabila si distinsa, singularizandu-se nu rareori printr-o nota extravaganta, sic, menita sa relaxeze putin eticheta, sobrietatea aceasta, altfel cam prea scortoasa, despre care vorbesc toate manualele de maniere alese. Ca sa ramanem doar la literatura, ganditi-va la manusile lui Balzac ori la naturaletea cu care un Oscar Wilde stia sa puna in relief dichisul unor complicate accesorii vestimentare. Nu e nevoie de costisitoare achizitii - numai cateva amanunte, evidentiate cu sarm, si atitudinea degajata, fara crispari, semn de autentica noblete. Sa nu cumva sa ne aminteasca iar acriturile inraite de resentiment ca nu haina face pe om! Pentru ca nu e vorba de excesul zorzoanelor ori de raritatea confectiei, ci de acel prag minim al bunei-cuviinte de la care pornind se pot face apoi oricate distinctii. Nimeni nu ma poate convinge sa suport jegul in numele a tot felul de fixatii, religioase ori de alta natura, sub care se ascund adesea multime de complexe, grosolania, nesimtirea cea mai detestabila.

Paleologu isi amintea odata cum se recunosteau intre ei domnii, in puscarie, dincolo de originea sociala a fiecaruia: nu dupa asprimea mainilor sau dupa fizionomie, ci dupa demnitatea cu care purtau umilitoarea uniforma vargata. In mijlocul nenorocirii trebuie