Era o seara ploioasa de duminica. Atunci am vazut-o prima data.
Eram la serviciu si ma uitam intamplator pe geam, incercand sa-mi alung monotonia care se strecurase in mine de cateva zile... Cand, deodata, am zarit ceva alb intins pe jos. Nu mi-am dat seama ce e. Am strigat o colega si imediat a urmat intrebarea: "Acolo, in curte, nu cumva e un catel?". Mi s-a raspuns ca da, e un catelus care vine mereu, foarte fricos si neincrezator in oameni. Mi-am luat inima in dinti si am coborat. Dragostea mea pentru animale a invins sfatul colegei mele, care imi spusese sa nu ma duc la el, pentru ca fuge. M-am apropiat cu pasi mici si incet, incet, in fata ochilor imi aparea silueta unui catel frumos, alb cu pete negre, mare, cu o blana bogata si cu ochii atat de blanzi... M-am apropiat mai mult si m-am mirat ca nu incerca sa fuga. De fapt, ne studiam reciproc. Am intins mana sa il mangai si cu o iuteala fulgeratoare m-a muscat. Nu rau, insa m-am speriat. Dar imediat a scancit, parca cerandu-si scuze pentru gestul lui. Si atunci mi-am dat seama. Era ranit. Cineva, un om rau, il batuse asa de tare, incat nu se mai putea misca. Zacea acolo nemiscat, impotriva vointei, si scancea. I-am adus mancare si apa si am plecat spre casa, hotarata ca de data asta sa nu ma mai implic. Toata noaptea am privit cum afara ploua si ma gandeam la biata catelusa, care nu se putea misca Am plans si simteam ca se rupe ceva in mine, ma simteam neputincioasa si am luat hotararea ca a doua zi dimineata, sa chem medicul veterinar. Asta a fost primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns la serviciu. Am gasit-o plouata, rupta de foame si am incercat din nou sa o mangai. Voiam sa o fac sa isi dea seama ca ii vreau binele, ca sunt acolo pentru a o ajuta. I-am dat de mancare din mainile mele, nu putea sa isi ridice capul, i-am dat apa din pumn si atunci, pentru prima data, m-a privit cu increder
