Una dintre marile cuceriri ale lui decembrie '89 si, cu singuranta, cea mai vizibila imediat a fost libertatea de exprimare. Romanii au inceput deodata sa spuna tot ce au fost impiedicati sa rosteasca ani de zile. Si nu s-au mai putut oprit.
O logoree insatiabila a inlocuit asurzitoarea tacere comunista. Inflatia de vorbe a umplut hartia sutelor de publicatii aparute peste noapte si dintre care cele mai multe aveau sa dispara cam tot asa, s-a revarsat prin difuzoarele radiourilor sau ale televizoarelor, la colt de strada sau la tribuna.
Vorbe multe rostite sau scrise de analisti de ocazie, comentatori calificati la locul de munca, barfitori sau calomniatori de profesie. Toti s-au facut bine auziti.
Cu trecerea timpului, lucrurile s-au mai asezat, in presa a inceput sa actioneze selectia naturala, formatele s-au definit, la fel si orientarile. Un lucru a ramas, voit probabil, la fel de neclar ca in anii '90 - limitele libertatii de exprimare. Adica limita pana unde, de exemplu, un ziarist isi exercita dreptul la libera exprimare si de unde exercitiul acestui drept se transforma in abuz.
Cea mai recenta si mai acuta manifestare a acestei dileme este razboiul presedinte vs "tonomate". Asadar, unde este limita dintre criticile legitime ale presei, oricat de dese si de sustinute, la adresa sefului statului si abuzul de presa care-l transforma pe presedinte in tinta unei tentative de linsaj mediatic comandat?
Sigur, principalul criteriu este cel impus de legislatie, mai ales ca insulta si calomnia prin presa sunt din nou incriminate. Dar, dincolo de judecatori, la care se ajunge in foarte putine cazuri, ar trebui sa existe si o alta instanta care sa stabileasca mai usor aceasta limita.
In privinta formei de exprimare, bunul simt sanctioneaza fara mari dubii injuria si limbajul suburban. In privinta fon
