„Maestrul din Petersburg“ este marele roman pe care scriitorul l-ar fi scris dacă ar fi trăit în secolul XX. L-a publicat însă J.M. Coetzee. Chiar despre marele autor.
Despre câteva zile din viaţa scriitorului, zile nebune, negre, din anul 1869, când Pavel, fiul vitreg al lui Fiodor, a murit în condiţii misterioase, iar romancierul, deja bătrân, epileptic, deznădăjduit, falit, s-a întors din Dresda în Rusia pentru a trăi durerea fără margini acasă. Călătoria lui Coetzee prin mintea şi inima lui Dostoievski e inspirată dintr-un capitol apocrif din „Demonii“.
Scena pe care se joacă această dramă e Rusia decadentă, pre-revoluţionară, în care distrugerea totală a „lumii vechi“ pluteşte în aerul insuportabil, iar grupările anarhiste erau la tot pasul. Într-una dintre ele a alunecat şi fiul lui Dostoievski înainte de prăbuşirea absolută.
Cartea lui Coetzee e o capodoperă în stilul clasic. De oricare volum de Dostoievski nu o separă decât mărimea. Are doar 216 pagini, nu depăşeşte greutatea bagajului de mână în avion, în rest regăsim toate frământările proprii sufletului aflat pe buza prăpastiei din care rânjesc mizeria, ruina morală şi fizică. Suferinţa e urmărită în acest roman rând cu rând, devine intimă, absolută.
În aceste 216 pagini veţi afla totul despre relaţia tată-fiu, despre ce se vede când o civilizaţie se descompune, despre psihologia omului care se refugiază de durerea realului în braţele femeilor, în amarul sticlelor cu votcă sau în sordidul jocului de cărţi.
„Maestrul din Petersburg“ mai spune ceva ce ar trebui să ştie oricine a visat vreodată să ajungă scriitor: că preţul plătit este trădarea tuturor celor pe care îi ştii. Trădarea morţilor şi a viilor. Romanele se scriu din fragmente de suflete şi din cadavre, din cele mai fericite şi mai groaznice momente pe care le trăieşti.
Coe
