Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a fost si este domnitorul fara egal din istoria românilor. Trasatura esentiala a personalitatii sale, credinta ortodoxa, profund legata de neam si tara sub Legea Testamentului Lui Hristos, a dus la definirea acelui sfert de veac brâncovenesc ramas în istoria României ca perioada de mare înflorire a vietii si culturii puse în slujba Dumnezeului Treimic, în pofida sângeroaselor vitregii otomane, surclasate de puterea credintei dusa la culmea mântuitoare a jertfei.
Conditiile intrigilor de curte, vicleniilor si tradarilor, întretinute cu perversa abilitate de catre pagânii turci si turciti, au întarit scutul Bisericii biruitoare ridicat de credinta si rugaciunile binecredinciosului neam românesc, sub povata parinteasca a duhovnicilor si vrednicilor voievozi.
Constantin Brâncoveanu nu voise domnia tarii Românesti, dar fusese silit sa primeasca tronul de catre boierii care nu mai doreau un alt Cantacuzino la conducere dupa moartea lui serban. Scrie cronicarul Anton Maria del Chiaro: „Bietul print, care a avut presimtirea tragicului sau sfârsit, a cedat insistentelor rudelor, prietenilor si aclamatiilor poporului, care i-au jurat credinta si ascultare” Primele cuvinte ale noului voievod au fost: „Domnia aceasta eu nu o pohtesc ca sa-mi înmultesc grijile si nevoile, ci dumneavoastra m-ati pohtit si fara voia mea m-ati pus domn în vremuri ca acestea turburate, încungiurati de osti de vrajmasi”.
Vrajmasit era spatiul mioritic din toate partile: la sud de turci, la nord si est de rusi, iar la vest de habsburgi. Pentru a le rezista se impunea o diplomatie inteligenta si sinuoasa, pusa în slujba lui Dumnezeu prin slujirea neamului.
Dar dusmaniilor exterioare se adaugau si cele interne, în special ale familiei Cantacuzinilor, râvnitori ai reinstalarii dinastiei lor, nedorita însa nici de popor nici de
