Sportul, orice sport, nu este decat o sublima sublimare neviolenta a inclinatiei omenesti spre violenta. Sportul ii ofera omului sansa de a-si dovedi superioritatea sau de a-si accepta cu eleganta inferioritatea fata de semenul sau, fara ca vreunul dintre "combatanti" sa-i provoace adversarului moartea ori daune fizice sau/si psihice. Inventia numita sport este la fel de valoroasa pentru omenire ca filosofia greaca sau democratia vechilor elini si se inscrie in aceeasi atitudine evoluata, universalista fata de viata. Anticii greci puneau jos armele atunci cand infruntarile dintre "triburile" lor se mutau pe stadionul olimpic.
Spiritul olimpic reinviat de Pierre de Coubertin a pastrat idealul amutirii zanganitului de arme, chiar daca trei olimpiade moderne (1916, 1940 si 1944) nu s-au putut tine din cauza razboaielor mondiale. Pe de alta parte, practicantii tipului de razboi neconventional (in sensul de asimetric) care este terorismul au incalcat si ei spiritul olimpic (masacrul sportivilor israelieni, München – 1972, sau bomba care a explodat in timpul Olimpiadei de la Atlanta, din 1996, cand au fost omorati doi oameni), dar nimeni nu se asteapta ca teroristii sa respecte spiritul olimpic. De altfel, nici razboaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan si Irak nu i-au determinat pe beligeranti sa puna jos armele fie si o clipa, dar izbucnirea acestor conflicte nu a coincis cu festivitatea inaugurala a vreunei olimpiade, nici cu zilele acestei celebrari a trupului si mintii, la cel mai inalt nivel.
Razboiul Rece nu a luat nici el pauza, ba chiar s-a intetit, in timpul olimpiadelor de la Moscova si Los Angeles, cu boicoturile lor in oglinda – dar macar violenta politica de atunci nu s-a soldat cu victime dincolo de dezamagirea unor sportivi de elita care s-au pregatit degeaba de intrecere. Violenta a marcat insa, uneori grav, unele portiuni ale traseul
