În copilărie a vrut să se lase de sport pentru că nu învingea pe nimeni şi mărturiseşte că se pricepe la fotbal mai bine ca la judo!
Alina Dumitru traversează un bulevard imens, cum sunt toate bulevardele din Beijing. Mult peste capetele noastre, clădiri ascuţite chiar zgârie norii. Alina poartă o rochie lungă, ca a chinezoaicelor de condiţie bună. Un cadou. Paşii ei sunt mici şi egali, paşii unei campioane care crede în semnele care îi apar în vis: „Joi seară am visat că am pierdut. Nu puteam să mă trezesc, eram disperată. Când am reuşit şi-am văzut că nu sunt în sală, mam liniştit, dar îmi venea să plâng“. După ce stai pe tatami mai multe ore într-o zi decât stă un muncitor în fabrică, e cumva firesc să ai somnul bântuit tot de judo: „Oho, am visat mult! Şi că luam argint, şi că luam bronz... Niciodată aur! Mi-am zis: «Să vezi că e ceva!...»“.
Descătuşarea din ’98
Ploieşteanca e în prima ei amiază de campioană olimpică. Una ploioasă. Norii alungaţi cu rachetele, ca să nu strice festivitatea de deschidere a Jocurilor, s-au întors nervoşi. Privind în urmă, spre începuturi, Alinei i se pare că a atins o culme imposibilă: „Cine credea, când m-am apucat eu de judo, prin ’94, că o să fac performanţă? Nici nu voiau să mă primească! După două săptămâni erau gata să mă trimită acasă, pentru că eram prea firavă şi plângăcioasă. I-au chemat şi pe părinţi să mă ia, dar mie îmi plăcea. M-am bocit că eu vreau să rămân! N-au avut ce să-mi zică. A fost greu, deşi primele luni mai mult ne trânteam pe saltea, învăţam să cădem. Aşa mi-am rupt şi o mână, m-am lovit şi la un picior, nici nu mai ştia mama ce să facă... Eram aşa fragilă, nici acum nu sunt prea puternică...“.
Şi nu numai atât: „Antrenorii de la judo sunt mai duri, mai înjură, mai ţipă, eu nu suport asta“. Ea a avut noroc cu Emanoil Câmpean, primul antrenor, un tip răbdăto
