Copiii vor să le afle, dar nu au de unde. Poveştile care ajung la ei din lumea asta neînţeleasă a sportului românesc au legătură cu fotbalul. Fotbal şi atât. N-am mai scris de multă

Copiii vor să le afle, dar nu au de unde. Poveştile care ajung la ei din lumea asta neînţeleasă a sportului românesc au legătură cu fotbalul. Fotbal şi atât.

N-am mai scris de multă vreme. De ani buni. Aşa că, pentru început, voi scrie pornind de la un editorial nepublicat ( n.r. articol scris în 2003, cu ocazia CM de atletism de la Paris) pentru copii şi tineri, cei despre care Liiceanu spunea că sunt în stare de orice, pentru că n-au ce pierde, sunt neşantajabili. Aceiaşi tineri care cândva riscau totul să facă sport şi să iasă din sărăcie.

Dar iată rândurile pe care le-am pus pe hârtie în 2003: Azimi Lima (foto) din Afganistan. Iată un nume care a făcut înconjurul lumii în prima zi a Campionatelor Mondiale de atletism. Şi nu datorită performanţelor sportive.

Stângace la aşezarea în blocstarturi, unde a avut nevoie de ajutorul a doi oficiai pentru a se dumiri cum se pleacă într-o cursă de 100 de metri, ea a alergat pe această distanţă în 18.37, cea mai bună performanţă din carieră!!!

Nu-şi permite deja banalii pantofi cu cuie, pe care performerii îi schimbă cu nonşalanţă, fugind pe pista celebrei arene pariziene în pantaloni lungi. A acordat interviuri pentru multe posturi de televiziune, inclusiv canalului BBC.

A vorbit într-o engleză poticnită, dar extrem de sigură pe sine. Reporterul a fost mai mult decât îngăduitor. Modestă în exprimare şi foarte fericită, alergătoarea din ţara pustiită de război a vorbit despre încercarea vieţii sale. Dintr-o lume pe care uneori ne e chiar teamă să o cunoaştem, Azimi ne-a arătat tuturor că "a ieşi la Lima-n" poate fi o stare de spirit. Şi, poate nu întâmplător, numărul ei de concurs a fost…1!

Copiii a