"Familia mea a fost, pot să spun, superbă. Amîndoi părinţii au fost ca doi prinţi, păcat că i-am pierdut. Pe tata prea repede, pe mama ceva mai tîrziu..."
"Familia mea a fost, pot să spun, superbă. Amîndoi părinţii au fost ca doi prinţi, păcat că i-am pierdut. Pe tata prea repede, pe mama ceva mai tîrziu..."
Cînd vorbeşte despre părinţi, Mihai Constantinescu îşi aminteşte de sfaturile pe care le-a primit în copilărie: "Am fost învăţat să fiu bun, să fiu cuminte, să fiu înţelegător, să nu fur, să nu fac rău... Tatăl meu... îl regret foarte mult... A fost extraordinar. A avut un sfîrşit de nefericit, extrem de rapid. Îmi pare rău că nu l-am avut mai mult. Aveam doar 14 ani cînd s-a prăpădit. Pe la 19-20 de ani, cînd am început să cînt, îmi părea extrem de rău că nu e lîngă mine, nu mă poate vedea, nu mă poate auzi, apoi, cînd am început să fac performanţă, îl regretam enorm că nu poate să ştie că am făcut ceva în viaţă, mai ales că tata, cînd deschidea gura şi cînta o arie, se cutremurau geamurile. Ştiu că a studiat şi la un conservator particular din dragoste pentru muzică în paralel cu viaţa de ofiţer. A fost un bărbat foarte frumos, a fost un tip care a iubit viaţa. Cînd l-am pierdut pe tata, nu credeam că e adevărat. Foarte frică mi-a fost să mă duc să-l văd. A fost cumplit. Era o perioadă în care se găseau numai garoafe şi toată lumea care venea aducea flori, bineînţeles, garoafe. În camera în care a stat erau numai garoafe. După aceea, cel puţin 20 de ani, nu am putut să văd garoafe, să simt miros de garoafe".
LOCUINŢĂ. Impasul evacuării pe care l-a trăit recent, are rădăcini adînci. Totul a început pe cînd Mihai avea 4 ani şi jumătate. "Mama a provenit dintr-o familie bună şi a primit la căsătoria cu tata o casă din care am fost evacuaţi forţat cînd eram noi mici. Aşa erau vremurile... Tata a semnat cu pistolul la tîm
