Nouăzeci de mii de spectatori au fiert în suc propriu pentru ca hipnoza să aibă martori.
Li s-au adăugat sportivii puşi să defileze după ce arşiţa i-a făcut crocanţi, iar umezeala lichefiabili. Camerele televiziunilor au insistat pe pelicula de apă sub care înotau trăsăturile lui Rafael Nadal, pe expresia de eretic sortit rugului a lui Dirk Nowitzki, pe termostupoarea de-abia conţinută a lui Roger Federer. Festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice a propus un slogan inadecvat: „O lume, un vis“. Visul a fost un coşmar lăbărţat pe durata a patru ore de tortură colectivă. Cătălin Tolontan a numit abuzul de acum trei zile „cea mai lungă saună din istoria omenirii“. Frumos şi ironic spus, dar parcă prea manierat faţă de ce-a ascuns această demonstraţie de forţă tehnică, pirotehnică şi organizatorică.
Primul lucru care a crispat asistenţa a fost dimensiunea faraonică a spectacolului transmis la noi de TVR. Vânătoarea de superlative e un sport obişnuit printre organizatorii olimpici, dar ce s-a petrecut la Beijing a frizat nevroza. Miile de voluntari puşi să se antreneze zece luni pentru baletul inaugural, încotoşmănarea unora dintre ei cu veşminte ample la o temperatură la care oul începe să fiarbă singur, zâmbetul tencuit peste rictusuri, bombăneli şi proteste, efectele speciale la limita verosimilului, toate la un loc au contribuit la dresura mentală imaginată de gazde.
Tehnic vorbind, festivitatea a fost un succes, au scris ziarele. Am luat parte la o feerie, la o montare grandioasă, au spus comentatorii. De acord, dar mai trebuie spus ceva: ni s-a vândut o iluzie policromă, am fost invitaţi să cauţionăm o ipocrizie fardată cu grijă. Şi, mai presus de toate, s-a atentat la privirea noastră. Punându-ne sub ochi atâţia lucşi şi-atâtea artificii, Beijingul ne-a vrut orbi. Din fericire, operaţiunea n-a reuşit aşa cum îşi propuseser
