Minunata, fastuoasa deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing m-a lasat mut de admiratie. Conceptia regizorala, armonia executarii miscarilor, subtilitatea miilor de artisti prinsi in angrenajul demonstratiilor sunt evidente si surclaseaza multe spectacole ce implica ansambluri enorme de executanti atat prin bunul-gust desavarsit, cat si prin precizia provocarii efectelor estetice. Am fost, ca multi altii, coplesit de grandoarea, anvergura si bogatia imaginatiei exprimate cu nu putine mijloace in spectacolul de sunet si lumina ce a insotit inaugurarea marii competitii sportive. Suntem in alta constelatie decat cea pe care o declanseaza, anarhic, vesel si nu mai putin multicolor, carnavalul din Rio si l-am lasat de mult in urma pe Ludovic al XIV-lea, cu celebrele lui baleturi cu masti din gradinile de la Versailles.
In acelasi timp, nu pot sa nu ma gandesc la ceea ce exprima – dincolo de metaforele direct puse in scena (baletul discipolilor confucieni, alergarea tortei olimpice pe planeta, defilarea flotei chineze, scrierea sinica din trupuri umane, marionetele celor patru imparati chinezi legendari etc.) – toata aceasta naratiune simbolica adresata lumii intregi. Or, este evident: ceea ce se pune in joc acolo, prin sunet, lumina, dans si muzica, este povestea seducatoare a istoriei unui popor plurimilenar, inventiv, dar, mai ales, disciplinat, menit de conducatorii sai actiunii concertate in fiecare fractiune de miscare si orice respiratie. Ceea ce admiram la aceasta alegorie a unui tip de perfectiune si suprematie umana s-ar cuveni, poate, in egala masura, sa ne si sperie, in masura in care individul uman ajunge sa conteze, in imensele angrenaje de dansatori si gimnasti supusi antrenamentelor istovitoare, doar ca piesa aflata in conexiune cu celelalte "piese" similare.
Nu este de mirare, inteleg mai bine acum ca Ceausescu a suferit o metano
