Romania e un paradox exasperant. Cine n-o stie? In acest sens, fiecare cu imaginea lui obsedanta; a mea, de exemplu, e aceea a unui popor care mananca precar si nu-si ingrijeste dantura, ca sa aiba bani pentru de­co­ra­rea apartamentului, de doua camere, cu gresie, faianta si ultimul tip, la moda, de usa la intrare. In vreme ce scara blocului miroase a gunoi. Un exemplu intr-o mie. Despre a fi roman nu e usor sa vorbesti. Esti, din start, cu­prins de stari. Sacaitoare, ametitoare, bulversante stari. Atata patima si atata nevroza. Ai folosi doar semne de exclamatie, caci puterea cuvintelor paleste si ea in fata unui subiect atat de… inefabil, tocmai. Cand e vorba de noi insine, spectacolul incepe: ori ne tanguim ca sun­tem ghinionistii istoriei, ori ne flagelam ca suntem "soi rau". Cale de mijloc nu prea exista. Si totusi… Recent, Traian Ungureanu a lansat, la Humanitas, vo­lumul de eseuri Incotro duce istoria Romaniei, tex­te publicate intr-o alta forma, acum revazuta si adaugita, in publicatiile Idei in dialog, 22 si Cotidianul. Volumul vine, de fapt, in continuarea altor doua carti, Tehnica ne­putintei la romani si Despre Securitate. Ro­ma­nia, tara "ca si cum", in care autorul produce un dis­curs critic extrem de interesant asupra modului in care s-ar explica istoria recenta a Romaniei - o radiografie lip­si­ta de complezenta a romanilor. Traian Ungureanu e un scriitor care nu mai are nevoie de nicio prezentare, iar ana­lizele sale imbina, ca de obicei, reflectia sprijinita pe do­cumentatie si comparatii savante cu un stil rafinat, cand spumos, pamfletar, cand sarcastic, taios. Are, in plus, formulari memorabile, care merita citate. Din volumul de fata, structurat pe triada "trecut-pre­zent-viitor", prima parte, dedicata "trecutului", ni se pare cea mai reusita. Autorul demonteaza false mituri con­tem­po­rane romanesti, mituri care creioneaza deja un anumit portre