Vladimir Tismăneanu: "Decorarea postumă a lui Aleksandr Soljeniţân de către Traian Băsescu cu cea mai înaltă distincţie a României este un gest cu o nobilă încărcătură simbolică".

Soljeniţân a fost într-adevăr cel care, într-o vreme a îngheţului totalitar, s-a îndârjit să nu uite, salvându-se pe sine şi salvând demnitatea culturii ruse. Faţă de Simonov, Ehrenburg şi Paustovski, Soljeniţân a avut un enorm dezavantaj pe care l-a transformat în şansa sa. A trăit în lagărele staliniste, nu a pactizat cu birocraţia, nu a profitat niciodată de pe urma sistemului.

Hannah Arendt nu a apucat să scrie despre Soljeniţân. A făcut-o un alt filosof politic, Claude Lefort, care a scris o superbă carte, „Un homme en trop“ (1975). Înţelegerea totalitarismului, cum nota recent gânditorul britanic Roger Scruton într-un eseu care va apărea în „Idei în Dialog“, este imposibilă fără referinţa la Soljeniţân. Pentru el, Răul nu a fost câtuşi de puţin banal. În „Arhipelagul Gulag“ avem portretele terifiante ale unora dintre călăii din vârful piramidei, precum şi ale celor care au servit drept echivalente comuniste al Kapo-ului din lagărele naziste.

Soljeniţân a fost, cum a scris cândva Monica Lovinescu, zekul (deţinutul) paradigmatic. Tot aşa cum personajul central din nuvela care a zguduit Imperiul Roşu şi tot establishmentul de stânga din Vest, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, nu era un veteran bolşevic, precum Rubasov, eroul romanului „Zero şi infinitul“ de Koestler. Era vorba, de această dată, de un om simplu, de un zek „banal“, de una dintre milioanele de victime ale unui sistem ce se dorea apoteoza Raţiunii în Istorie. Soljeniţân a şocat intelighenţia vestică, dar şi pe senilii politbirocrati, prin atacul împotriva lui Lenin. I-a datorat mult lui Hruşciov (cel care a permis publicarea lui „Ivan Denisovici“, în 1962), dar nu s-a oprit la poziţia