Mă gîndesc adesea cum e să te trezeşti în fiecare dimineaţă ca preşedinte al României. Deschid ochii şi imediat apare de sub pat Emil Boc să îmi ofere un prosop ud, ca să mă deştept. Degeaba. Nu mă deştept. Deschid geamul şi las lumina portocalie a PD-L-ului să se reverse peste tatuajele de pe umăr, cu ancore şi sirene, pe care n-am avut niciodată curajul să le fac. Aud că de cealaltă parte a Mării Negre zboară nişte rachete în casele unor oameni. E departe. Nu mă interesează în mod deosebit, aşa că mă uit la desene animate. Poate însă că ar da bine să zic ceva despre Georgia şi despre poziţia noastră faţă de aceste incidente. Poziţia noastră nu există, poziţia noastră e poziţia Uniunii Europene şi noi susţinem integritatea teritorială a Georgiei, bla bla bla, Lenuţo, mai trebuie să mai zic ceva? Nu, domnule Preşedinte, nu mai trebuie să ne ziceţi nimic. Rusia a intrat violent în Georgia, aşa cum Statele Unite au intrat violent în Irak şi Afghanistan. Deşi „scuzele“ oferite diferă considerabil, cei doi mamuţi nu au nevoie să furnizeze mai multe explicaţii decît consideră oportun. Se duc, îşi fac treaba şi se întorc. Cadavrele umane şi cele morale lăsate în urmă sînt scuzate oficial în numele salvării sau al dezvoltării democraţiei. Cine ar putea însă crede cu adevărat că Rusia luptă în Georgia pentru dezvoltarea spiritului democratic? Cine poate interveni în astfel de cazuri? Sau, pe un plan mai general, în cazuri de violare cruntă a justiţiei, umanităţii şi moralităţii? De la nivel local pînă la nivel global, singurii actori care mai pot avea un cuvînt eficient de spus sînt cetăţenii. Deşi nu cred în vreo utopie a societăţii civile globale, sînt convins că neregulile încă pot fi îndreptate, măcar parţial, prin forţa maselor. Idealism, s-ar putea spune. Dar, în condiţiile în care, cel puţin oficial, democraţia încă stă la baza alegerii conducătorilor, atunci