Ironia sorţii face ca, în contextul scandalului „Street art la Institutul Cultural Român de la New York“, directorul ICR Horia-Roman Patapievici să se afle în situaţia de a-şi asuma răspunderea pentru un tip de artă pe care cu greu am putea presupune că o înţelege şi, cu atît mai puţin, că o gustă. Nimic din ceea ce a scris sau spus actualul director al ICR de-a lungul carierei sale de intelectual public nu-l pregătea pentru rolul de campion al underground-ului cultural. Mai mult decît atît, îmi amintesc cu relativă precizie o emisiune moderată de Dan şi Lia Perjovschi la TVR 1, în care dl Patapievici manifesta un scepticism activ faţă de experimente de tipul celor devenite astăzi sursă de litigiu, utilizînd chiar argumente pe care le întîlnim acum la partida „ultragiaţilor“. Faptul că un intelectual autoidentificat drept conservator, care propovăduieşte piaţa liberă laolaltă cu credinţa în Dumnezeu, stă astăzi în apărarea artei tinere ultraradicale ar trebui înregistrat drept unul dintre paradoxurile Tranziţiei. Chiar în absenţa unor detalii legate de cei trei autori care expun la New York (cărora le cunoaştem doar pseudonimele: Linda, IRLO şi Marwan), este ştiut că street art este o formă de anarhism care, deşi în general nebuloasă, ştie exact că detestă „capitalismul global“. Aş paria, de exemplu, că, prin căluţul rozaliu cu un os în fund şi cu o mică zvastică pe fesă, ce ne-a fost arătat pe toate canalele, se intenţionează revelarea şi înfierarea cinismului fără margini din spatele unei presupuse apologii a consumismului, care ar încerca să ne convingă că „totu-i vis şi armonie“. Ceea ce nu are nici o legătură cu extremismul de dreapta, ci reprezintă doar o preluare a nemuritorului (se pare) clişeu şaizecişoptist al cripto-nazismului, pe care s-ar articula în mod fatal „societatea de consum“ şi, în sens mai general, „capitalismul“. Cei trei tineri români