Cînd am ieşit prima oară din ţară am crezut că e adevărat proverbul cîinilor cu covrigi în coadă. Nu foarte departe în timp, pe vremea vizelor, a cozilor interminabile la graniţă şi a norocului de a obţine un paşaport în regim de urgenţă. Nu mai conta deloc că autobuzul urma să ne tîrîie prin mai toată Europa pînă-n Franţa şi că pe drum nu am făcut pui, ci, din contră, am pierdut cîte unul prin Italia, prin Austria, prin Franţa. Dispăreau în mare secret de parcă eram în vreun film poliţist. Primul contact cu străinătatea s-a lăsat aşteptat, chiar îndelung aşteptat. Pentru că vama Nadlac era foarte cochetă şi nu putea grăbi afluxul de maşini ce se întindea cît vedeai cu ochii, fără a-l scărmăna bine de şpagă. Prima impresie a fost extraordinar de plăcută: vameşii ungari erau de-a dreptul drăguţi, vorbeau puţin româna şi m-au făcut să nu înţeleg murmurele celor cu state mai vechi în ieşiri, cum că a fost foarte uşor. Nici vămile slovene nu au luminat tunelul, ci totul acolo a durat exact cît e şi ţara: puţin şi la obiect.

În schimb, vama italienească m-a lovit cu lanterna în cap. Începeam să înţeleg foarte bine ce înseamnă să vii din România: nu vă lăsăm să treceţi, nu pentru că nu aţi avea acte în regulă, maşină fără probleme sau că nu aţi părea oneşti. Pur şi simplu, sînteţi români. Dulcele grai înrudit a fost mai acru decît cea mai bine ţintită înjurătură neaoşă. Spaţiul Schengen putea fi invadat şi pe la austrieci, ne-au spus ei pe la miezul nopţii, fără pic de amabilitate. Atunci m-am întrebat dacă mafia italo-americană nu a fost înfiinţată de către vameşi sau dacă inconştient nu-l citau greşit pe Dante: Lasciate ogni speranza voi che (non) entrate. Cu totul altă mîncare de peşte, la austrieci: corecţi, blonzi şi blînzi. Ne-am simţit ca şi cum peisajul nu era singurul cadou. Şi ca orice români corecţi, ce trebuia să le dea dreptate macaronarilor, am tre