Pentru un copil, un balon poate deveni una dintre cele mai mirabile întâmplări ale zilei. Eu îmi aduc aminte de prima întâlnire cu o astfel de jucărie la fel de limpede ca de rochia înflorată a primei mele iubiri. Probabil că nu sunt singurul. Credeam şi eu, ca mulţi alţi copii, că adulţii cei mai fericiţi din lume sunt vânzătorul de îngheţată şi cel de baloane. Măsură adevărată a unei lumi care trăia o mirare mult mai fericită decât certitudinea din universul adulţilor. Peste ani mulţi, când certitudinile luaseră locul mirărilor, hălăduiam printr-un oraş scandinav la ceas de seară. Magazinele toate îşi închiseseră uşile, chiar şi cofetarii plecaseră la plimbare. Unul singur continua să-şi servească clienţii. Pe firmă era scris: „ballong“. Aveam 23 de ani şi stăteam pentru prima dată în viaţă în faţa unei „balonerii“. Înăuntru, doi clienţi aflaţi la vârsta primelor descoperiri se distrau nebuneşte spărgând baloane roşii, verzi şi albastre. Şi ce mai hohote şi hlizeli, şi ce mai dinţi albi şi dinţi lipsă dezveleau zâmbetele lor. Părinţii îi priveau liniştiţi din acel prag al fericirii care despărţea nu doar strada de lăcaşul strâmt al „baloneriei“, ci şi maturitatea de copilărie. Spectacolul era minunat, dar, spre uimirea mea, se prelungea nestingherit. După ce copiii au obosit, părinţii au plătit cele câteva zeci de baloane sparte şi, îmbrăţişându-se fericiţi, au plecat mai departe. Nici o mustrare, nici un arătător ridicat ameninţător şi nici măcar o încruntare bună să mascheze iubirea de părinte. E o observaţie simplă şi nicidecum originală că, în locurile de joacă ale copiilor români, răsună frecvent cuvintele părinteşti: „Nu, Dănuţ!“, „nu pune mâna, Ioana!“, „Nu-i voie, Maria!“. Sau în tren, când copilul vecin de compartiment se urcă de-a buşilea pe tine, apare imediat scuza unui părinte jenat, iar apoi mustrarea: „Nu e frumos, Paul, domnul e ocupat“. Tot în Rom