Unul dintre obiectivele de atins la Paris, care nu poate lipsi din agenda unui connaisseur de artă veche, este Muzeul Naţional al Evului Mediu. Acesta a fost instalat în două remarcabile clădiri-monument, nu departe de centrul oraşului: termele galo-romane din secolele II-III p.Chr. şi locuinţa abaţilor de Cluny, ridicată pe la sfîrşitul secolului al XV-lea de Jacques d’Amboise. O clădire tipică pentru goticul flamboaiant, deschisă pe o latură, însă ferecată către oraş de un zid orb crenelat. Muzeul a fost fondat în 1843, graţie colecţiilor unui amator – Alexandre du Sommerard –, care, de altfel, a şi locuit în această clădire. Patrimoniul, îmbogăţit cu trecerea anilor, oferă azi o panoramă unică asupra unui interval de aproape cincisprezece secole de istorie; o frescă viu colorată a Evului Mediu romanic şi gotic, în toate aspectele sale artistice: sculpturi, miniaturi, vitralii, orfevrărie, mobilier sau tapiserii. Astfel, lumea romanică este recompusă prin intermediul miniaturilor, fragmentelor de frescă şi vitraliilor, din Catalunia pînă în Saxonia şi din Anglia pînă în Sicilia. Tot în această secţiune pot fi admirate capitelurile aduse de la abaţiile Saint-Germain-des-Prés şi Sainte-Geneviève, victime ale epocii napoleoniene. Muzeul deţine o bogată colecţie de sculpturi şi fragmente de decor arhitectural, provenite din „epiderma“ numeroaselor monumente pariziene, precum Saint-Denis, Sainte-Chapelle sau Notre-Dame; acestea sînt, în fapt, mărturii ale furor-ului revoluţionar iconoclast, angajat ireversibil în demantelarea imaginii monarhiei. O categorie bogat reprezentată este cea a „artelor culorii“, îmbrăţişînd domenii aparent îndepărtate: de la iniţiale de manuscris pînă la mari cicluri de pictură murală, trecînd prin domeniul picturii de panou, în variantă laică şi religioasă. Un excelent exemplu este încăperea, mică şi întunecată, ce înşiră o sumedenie