Miza legitimatiei de scriitor Microbul literaturii face ravagii mai ales printre romanii de varsta a treia. Dupa ce au lucrat toata viata in domenii fara legatura cu scrisul, isi descopera, indata ce au iesit la pensie, aplecari beletristice de nestavilit, care iau infatisare de volume. Nu unul, ci doua, trei, ba chiar si cinci intr-un an. Si cum ar fi pacat ca un asemenea elan creator sa nu beneficieze de cuvenita recunoastere, solicita sa fie primiti in Uniunea Scriitorilor. Visul celor mai multi e spulberat de comisia de validare. Dar cativa reusesc intotdeauna sa treaca de ea, devenind scriitori cu acte in regula. Sa fie vinovata oboseala comisiei, nevoita a strabate noiane de stupizenii pana sa descopere o urma de talent? Ori vocea expresiva a celui care citeste fragmentele alese la intamplare? Ori recenziile elogioase de care nici un candidat nu duce lipsa? Ori luarea deciziilor prin vot, nu prin consens? Greu de spus. Oricum, cativa nechemati si veleitari ajung membri ai breslei la fiecare sesiune de primiri.

Iar aceasta "onoare", cum se intrec a o numi inainte de avizul favorabil al comisiei, lucreaza miraculos asupra-le. Nu te mai saluta de departe si cat mai tare, ca nu cumva sa te faci ca nu-i vezi, nu te mai ingroapa sub muntii de elogii, ca sa stii ca pretuirea lor n-are margini, nu-ti mai solicita - cu priviri imploratoare, cu vorbe mieroase si pline de-ntelesuri, cu promisiuni nerostite pana la capat si de aceea insultator de elocvente - sa le citesti opera "cu impartialitate", apasand anume pe cuvantul "impartialitate" ca tu sa pricepi ca inseamna, de fapt, "sustinere neconditionata". Acum te abordeaza multumiti si siguri pe ei, cum oricine a incheiat o afacere profitabila, si, daca - Doamne fereste! - se intampla sa fii prins intr-o discutie, te plesnesc peste obraz cu un "Ce mai faci, colega?", dupa care se baga in vorba, emitand