Scriam săptămîna trecută despre topul intelectualilor realizat de revistele Prospect şi Foreign Policy şi lăsam o fereastră deschisă către varianta românească a noţiunii de "intelectual public". În SUA, există o definire foarte clară a acestei categorii: e vorba despre o persoană care provine din mediul universitar, specializată într-o anumită disciplină academică, şi care decide să se adreseze unui public mai larg decît cel al cunoscătorilor domeniului în care profesează. În Europa continentală, lucrurile sînt ceva mai complicate decît în lumea anglo-saxonă. Poate doar în Germania funcţionează, într-o oarecare măsură, definiţia americană (şi acolo prin "intelectuali" înţelegîndu-se, în primul rînd, universitarii). În rest, conceptul îi include pe scriitori şi artişti şi se extinde, adesea, şi la alte "profesii de bază".

În România, lucrurile se încurcă. În comunism, cei care dădeau uneori bătaie de cap regimului (cu vreo creaţie mai îndrăzneaţă ori vreo aluzie scăpată de cenzură) au fost mai degrabă scriitorii şi artiştii, decît universitarii. Gesturile de disidenţă cele mai apăsate tot din partea scriitorilor au venit (Paul Goma, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu). Aşa încît, după 1989, beneficiind şi de un anume prestigiu al breslei, scriitorii au fost foarte prezenţi în peisajul public. La începutul anilor ’90, ziarele erau pline de opiniile lor. A fost o întreagă dezbatere despre "implicarea intelectualilor în politică", care a durat ani întregi şi a împărţit lumea culturală în două: unii considerau că intelectualii sînt datori faţă de societate cu o atitudine civică, alţii militau pentru "autonomia esteticului" şi se declarau "apolitici". Disputa nu e nouă şi nu e românească: au trecut şi alţii prin ea, în alte epoci. La noi însă, o mare parte a discuţiei era fără rost şi ajungea la concluzii false (rod al insuficientei culturi democratice a societăţii