Forumurile de discuţii de pe Internet axate pe tema diasporei româneşti abundă în afirmaţii, răspicate sau nuanţate, insultătoare pentru oponenţi sau conciliatoare, despre potrivirea sau nepotrivirea dintre realitatea trăită de românii cu domiciliul în străinătate şi previziunile lor asupra acestei realităţi, la plecarea din România.
Opiniile pot fi majoritare sau minoritare, însă aproape niciodată unice. Dacă totuşi sînt unice, ori participarea la respectiva dezbatere este deosebit de slabă, ori emiţătorul e un glumeţ.
Dacă unul plusează prea mult pe tema durităţii vieţii de emigrant, aventurîndu-se în generalizări ale experienţei proprii ori ale unor fapte auzite, se găseşte întotdeauna un altul care să-l conteste, venind cu exemplul succes story-ului lui sau al altora. Şi viceversa.
Deşi aflaţi în situaţii similare, oamenii pot să aibă opinii opuse despre gradul de reuşită al experienţei lor americane. Mă gîndesc la doi colegi ingineri. Primul: "Dacă ştiam eu dinainte ce-o să păţesc pe-aici, prin Canada, nu mai plecam de la Braşov! E drept că mă enervau multe, dar... aveam rostul meu! La uzină eram şef de secţie şi prindeam deplasări peste tot... Ştii c-am ajuns şi la americani, la Dallas! Iar apartamentul, tată, dacă vezi poze cu bucătăria pe care ne-o făcusem, mori!". Al doilea: "Ieri, pe cînd jucam tenis, după slujbă, mi-a venit aşa, un gînd. Dacă nu plecam din România, aş fi jucat eu tenis pe un teren ca ăsta, cu adidaşi Reebok în picioare şi cu o rachetă Wilson de 250 de dolari în mînă? Văzînd cum merg treburile acasă, cine se îmbogăţeşte acolo şi ce poate să facă un inginer dintr-un salariu, răspunsul logic este: În nici un caz! Şi mi-am zis: Domnule, sînt fericit că am plecat!".
La Montréal, valul de imigranţi români din anii â90 a fost în mare parte un val de ingineri. Un quebechez fost coleg de serviciu cu nevastă-mea, cînd
