Academia a început cu o trădare şi c-un demagog. Ne spune Plutarch în Vieţile paralele că lui Theseus, fondatorul Atenei, surprins de o vară indiană a hormonilor, i s-au aprins, pe la cincizeci de ani, călcîiele după Elena - o fată care, nici măcar după standardele timpului, nu era încă bună de măritat şi care, puţin mai tîrziu, avea să devină cunoscută sub numele de Elena din Troia. Semizeul n-are probleme de genul "s-o las se strică, s-o iau mi-e frică că vine altul şi mi-o ridică". Găseşte calea de mijloc: o fură şi i-o încredinţează mamei sale, Ethra, s-o păzească pînă la împlinirea sorocului. Ghinionul face, ne spune tot Plutarch, că în acelaşi timp Menestheus, fiul lui Peteus, să fie şi primul om consemnat de istorie care să izbutească să prostească, la propriu şi la figurat, mulţimile din Atena, zugrăvindu-l pe Theseus drept capul tuturor răutăţilor şi promiţîndu-le marea cu sarea. Castor şi Pollux, aşadar, porniţi spre salvarea Elenei, găsesc în Atena un teren cum nu se poate mai prielnic: colaboraţioniştii stăteau pe toate gardurile, care din interes, care din principiu. "Cîştigător" avea să se dovedească Academus, singurul dintre atenieni care ştia unde se afla ascunsă, cu adevărat, Elena. De atunci încolo, de fiecare dată cînd Lacedonienii invadau Atica, aveau grijă să ocolească pămînturile lui Academus. Treptat, Academia avea să fie considerată de către toată lumea un loc sfînt, dedicat Atenei, zeiţa înţelepciunii - mai cu seamă că era un pămînt "nefertil, uscat şi murdar". Cine să-l rîvnească? Abia după ce Cimon avea să-l transforme într-un soi de paradis, graţie unei importante infuzii din bani publici, Platon avea să-şi stabilească acolo prima academie.

Să nu ziceţi că nu v-am spus.

Am ajuns în Statele Unite convins fiind că nimic din ceea ce înseamnă mediu academic nu-mi este străin. Îmi luasem deja o diplomă de master în Franţa, avu