Ai noştri. Mîine plec din Bucureşti spre locuri liniştite şi, în seara de dinainte, simt nevoia să revăd texte pe care le ştiu aproape pe dinafară. Nu ştiu cine a spus că nu mai citeşte cărţi noi pentru că îi mănîncă timpul recitirii celor pe care le ştie deja, dar mare dreptate a avut. O suna paradoxal, dar recitirea are gust de trufanda pentru mine. Aşadar, recitesc scena finală din O noapte furtunoasă. E colosală! Cîtă energie, ce replici simple şi memorabile, ce meşteşug dramatic! Vasăzică, jupîn Dumitrescu, dimpreună cu tejghetarul Chiriac şi ipistatul Nae Ipingescu îl încolţesc pe Rică Venturiano în dormitorul Vetei. "Tînărul june" e pierdut. Un şir de confuziuni potenţate de gelozia de mahala care pîrjoleşte aprig şi sufletul de soţ, şi sufletul de amant, îl aduc pe Rică în faţa morţii sigure. Numai că Nae Ipingescu, cititor de Vocea patriotului naţionale, jurnal care place şi jupînului, îl recunoaşte pe Rică - e chiar tînărul articlier al cărui text tocmai îi produsese entuziasme patriotice în ajun. Pornirea jupînului care e gata să înfigă baioneta în gracilul Rică, "poet liric" printre atîtea altele, e oprită de Ipingescu: "Staţi! Staţi! Că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil". Chiriac se repede, totuşi - deh, gelozia amantului e mai tumultuoasă -, dar Ipingescu adaugă: "E d-ai noştri, e patriot!". Vorbe magice! Tumultul simţămintelor violente se opreşte tocmai cînd ajunsese la apogeu şi se face loc raţiunii. Vorbele acestea netezesc locul pentru explicaţii. Dacă e "de-ai noştri", atunci e altă treabă. E salvat. Merg imediat cu gîndul la altă scenă din dramaturgia Patronului. În O scrisoare pierdută, pe la începutul daraverii, Farfuridi îl confruntă pe Tipătescu: a auzit că partidul va susţine candidatura lui Nae Caţavencu. Tipătescu trage de timp întrebînd "Care partid?". Răspu