Moartea lui Alexander Soljeniţîn - patriarh tolstoian, ajuns la aproape 90 de ani - pecetluieşte o epocă pe care am vrea s-o uităm, tocmai pentru că nu avem dreptul să o uităm. Mulţi cred că el a reprezentat, moral, mai mult decît scriitorul cu acelaşi nume. Puţini l-au citit, ca romancier, în comparaţie cu milioanele de oameni care au văzut în acest autor simbolul vocaţiei de a denunţa Gulagul, cu tot cortegiul ororilor aferente. Fibra lui etică şi-a proiectat lumina dincolo de cenuşiul lagărelor sau de nebuloasa prejudecăţilor. După ce a fost închis, deportat, marginalizat şi trimis în exil, Soljeniţîn s-a regăsit într-un "Occident" ale cărui elite culturale se închinau, cu o vinovată orbire, spre Moscova comunistă. Aceasta a fost penibila realitate a deceniilor 7-8 din veacul trecut, cel puţin în Franţa, unde proaspătului refugiat i s-a rezervat un scandalos boicot mediatic. Revelaţiile sale deranjau conformismul ambiant, impregnat de formalisme, demitologizări şi deconstrucţii cu iz marxist. Mărturia adusă de acest mujic hirsut demola eşafodajul iluzionismului sartrian şi tăia vacarmul euforic de după Mai ’68. Doar Bernard Pivot l-a invitat pe platoul emisiunii Apostrophes. I-a trebuit puţin timp pentru a se lămuri că nu e dorit în Hexagon şi s-a transferat în SUA, ca pustnic într-o cabană din pădurile Vermont-ului: păduri de foioase, asemănătoare cu mestecenii din marginea stepelor de acasă. A trăit departe, într-o izolare voită, peste 20 de ani, pînă cînd s-a putut repatria. Deşi legenda lui s-a consolidat, omul a preferat să tacă. Duşman ireductibil al URSS, Soljeniţîn a refuzat să devină, spre deosebire de alţii, apologetul necondiţionat al "lumii libere"... Ultima parte a vieţii sale s-a consumat sub acelaşi semn al muţeniei întrerupte de solitare apeluri profetice. Nu putea fi (evident) omul nostalgiilor sovietice. A devenit însă apostolul noului naţ