La ora trei m-as fi culcat daca n-ar fi trebuit sa ajung la aeroport. Bilet de low cost, cu decolare de pe Aeroportul Baneasa. Low cost, early wake up. Da’, vorba aia, decat o cursa ratata, mai bine una devreme sculata. Deci iau un taxi, condus de un draivar care-si permitea sa conduca, desi bause ultima bere ieri, deci fix de patru ore. Ajung la Baneasa ca fulgerul. Si tot asa mi se face check-in-u’.
Dupa care, linistit ca nu mai pierd avionu’, patrund in marea sala de sub cupola care face din aeroport o marca edilitara bucuresteana. Inauntru, jumatate din emisfera era ocupata de vreo 500-600 de calatori care, desi treziti cu noaptea-n cap, erau deja masati sub forma de gramada deschisa in lupta pentru avioane. Ei doreau sa treaca de controlul Politiei de Frontiera, spre zona de imbarcare. Politia dorea si ea sa scape de prostime, dar intre aceste doua dorinte se interpunea vointa stapanilor aeroportului.
Iar dorinta ireprimabila a acestora era sa afle cum se poate lamina o masa biologica oferita de 500-600 de trupuri prin capilarele unui filtru de Politie. Daca ar fi renuntat la curiozitatea asta, ar fi evitat nebunia din propriul aeroport. Evitarea ar fi insemnat o cale de acces controlata. Niste benzi care sa oblige cei 500 de oameni sa migreze intr-un sir ordonat spre punctele de control. Fara aceasta minora interventie, spectacolul la care am participat ca particula biologica a fost asemanator experimentelor pe care le faceau ofiterii SS cand voiau sa vada cati evrei pot incape intr-un camion daca-i indesi cu patul armei.
Dupa doua ore de participare la gramada asta deschisa, avansasem vreo 40 cm. In schimb, ceasul avansase pana la ora decolarii avionului meu. In interval, pe langa noi, trecuse echipajul: oamenii au strigat sa stea si pilotii la coada, ca asa au siguranta ca nu scapa avionul. Pilotii – care treceau, grabiti,
