De două zile încerc să scriu tableta asta şi, oricum aş începe, tot la bacalaureat ajung. Nu-mi iese din minte întîlnirea cu ministrul la care am participat. Am rămas cu un gust amar, care trece greu („gustul care durează mult, foarte mult“, vorba reclamei). Sînt mai multe lucruri care m-au şocat. În primul rînd, confirmarea, venită de la cele mai autorizate surse, a ceea ce era pînă acum doar o bănuială, apoi organizarea acestui examen. Acestea nu sînt dictate de ceea ce se presupune că trebuie să cunoască absolvenţii de liceu şi, în consecinţă, trebuie verificat, ci de spaima de fraudă. Organizatorii sînt terorizaţi, între altele, de încercările de a sparge serverul ministerului, de imposibilitatea de a asigura securitatea subiectelor etc. Vor să se adreseze SRI-ului. Sesiunea din toamnă se va da în centre supravegheate electronic. E o nebunie! În paranteză fie spus, se tot vorbeşte despre pedepsirea – exemplară, mie-mi spui!? – a profesorilor care au favorizat etc., dar nimeni nu pune problema pedepsirii elevilor care au copiat. De ce nu se pot anula tezele acelea, iar copiii să fie obligaţi să mai dea o dată examenul, măcar la proba pe care au fraudat-o? Dacă nu pot fi pedepsiţi penal, cum ar fi normal pentru fraudă, de ce nu pot fi ei pedepsiţi cel puţin cu amînarea cu un an a examenului? Se pare că la bac e ca la fotbal: la reluare se vede golul dat cu mîna, deci frauda făcută de un jucător; arbitrul e, eventual, sancţionat, dar meciul nu se rejoacă, şi jucătorul rămîne bine mersi. Am auzit şi alţi colegi punînd aceste întrebări, şi nu de azi, de ieri. Nimeni nu s-a obosit să răspundă. Corolarul acestei atitudini e evident: acceptăm că sîntem o naţiune de hoţi şi ne organizăm cum putem ca să ne apărăm. Postarea subiectelor pe internet a fost soluţia de avarie găsită de ministrul Hărdău. S-a dovedit iluzorie, se fură în continuare, doar că sîntem inventi