Mă enervează tot mai dens incapacitatea mea de a refuza scurt, franc şi clar, orice ieşire în spaţiul public. Întotdeauna lucrează un demon (atenţie! - clişeu...) care mă obligă să dau detalii, să explic persoanei - cu atît mai mult dacă e necunoscută - de ce-i spun nu la ce-mi propune. Desigur, nu-mi scapă cît sînt de caraghios. Ridicolul nu e o piedică serioasă; mă antipatizez în spaţiul public dincolo de ridicol; detest vizibilitatea, noţiune nouă de care mă apăr prost.
Dacă, de pildă, sînt sunat pentru a pune pe hîrtie proiectele mele de viitor, nu pot spune nu şi gata; încep, stingherit, să transmit că nu intră în practica scrisului meu, mi se pare bombastic şi pornesc în altă direcţie: sînt superstiţios, de cum pun un titlu la ceea ce este doar în faza de creion, totul piere; demonul mă împinge să adaug ceva şi despre viitor, la care încep să funcţioneze superstiţiile. Persoana mă ascultă, nu închide aparatul, nu mă opreşte, mă asigură de toată înţelegerea ei şi mă potolesc, în fine, formulînd stereotip: "vă mulţumesc pentru gîndul cel bun". Dar nu puteam spune acest "mulţumesc, nu...", din capul locului? Mă terorizează ideea că mi-aş jigni interlocutorul prin concizia la care ţin, de altfel, ca la lumina ochilor. Cei mai mulţi nu iubesc concizia, tot aşa cum urăsc ironia. Concizia şi ironia au renume prost, o ştiu, şi nu pot sfida, cu aparatul la ureche, opinia publică. Aleg o politeţe, fie ea mai volubilă, dar, presupun, cît decît umană.
În alte cazuri - cînd nu mi se cere să scriu, doar să intru în emisiune la telefon... - complic şi mai mult, fir-ar să fie: încep prin a-mi încredinţa semenul că nu e un refuz la persoana lui sau a postului, oh, nu... Argumentul cu "practica scrisului" e superflu - e vorba de două-trei-patru fraze despre... Despre Kafka sau Ioan Ovidiu Sabău, despre libertate (în trei minute!?) sau Hitchcock sau Stan şi Bran
