Europa, se ştie, e locul de emergenţă a drepturilor fundamentale, definite ca valori universal umane. Continent al revoluţiilor moderne, topos al unei noi forme de cetăţenie, la fel de universală, Europa presupune o anume deschidere - teoretică şi practică - spre ceea ce, odinioară, înţelepciunea tradiţională (nu cea tradiţionalistă!) numea prin homo universalis. Şi totuşi, în chiar această aparent notorie mutualitate dintre drepturile universale şi teritoriul lor apropriat, s-a putut remarca, încă de la început, o anume tensiune operantă (mai mult sau mai puţin explicită) între locul determinat, limitat iniţial la cîteva naţiuni occidentale - leagăn al drepturilor omului, pe de-o parte, şi deschiderea lor universală şi, ca atare, mondială, pe de altă parte, efect al unei vocaţii politice şi juridice în principiu trans-naţionale. E vorba, mai precis, de un fel de chiasmă între dreptul însuşi - destinat a fi nu doar universal, ci şi universal legitim - şi teritorialitatea (jurisdicţia) lui iniţială şi, în acest fel, de o veritabilă provocare istorică ce avea să împingă naţiunile moderne în direcţia "proiectării" acestei noi forme de legitimitate dincolo de frontierele lor, spre noi orizonturi, inter-naţionale.

Universalizarea sau - ceea ce revine la acelaşi lucru - mondializarea dreptului modern presupune, aşadar, în retur, propria lui... deteritorializare. Există o dialectică anume ce reglează raporturile dintre drepturile moderne şi teritorialitatea lor apropriată: teză - dreptul emană întotdeauna dintr-un teritoriu anume, antiteză - dreptul însuşi se vădeşte a fi, în cele din urmă, "indeterminat" (i.e. universal) în raport cu teritoriul iniţial şi cu cetăţenii lui determinaţi, sinteză - returul acestui drept universal, definit ca efectivitate, antrenează o transgresare a teritoriului iniţial, limitat din punct de vedere geografic. Bineînţeles, de aici nu