„Tu cum vezi lucrurile, mon cher?“, mă întreabă Ovidiu. Că plaiurile mioritice au luat foc de la street art-ul ăla de la New York. Şi-mi oferă, generos, 5.000 de semne, spaţiu pentru răspuns. Prima mea reacţie e: „de la distanţă le văd, dragule, ca şi tine“. Ce să vezi dintr-o svastică pe un dos de ponei roz bombon, de nici 30 de centimetri, de la 227 de mile? După care însă, din link în link, ajung să văd vreo zece dintre operele/obiectele incriminate şi pe Patapievici la o conferinţă de presă apărîndu-le (dreptul la existenţă) în mod eroic, să citesc în New York Magazin despre „masacrul antisemit, anticreştin şi antiromânesc“ de pe 38th Street, ca şi despre protestul unor intelectuali newyorkezi, adresat editorului abia numitului magazin. Şi realizez că toate acestea sînt, culmea, despre cenzură! Or eu, episodul trei îl aveam deja ocupat de Nabokov şi de Adrian Lyne. Aşa că îl fac pe cel de faţă 21/2. De cînd voiam eu să îmi intitulez o „operă“ în stil fellinian! Libertatea de exprimare şi ochiul crititc Ştii cum devine cu cenzura, Ovidiu? Mai întîi, avem un receptor de artă lipsit de experienţă şi de flexibilitate. Avem, apoi, nişte artişti lipsiţi de orice formă de autocenzură, care blufează pe măsura vîrstei lor. În al treilea rînd, există în jocul ăsta şi un purtător de cuvînt/coordonator de programe la ICR New York, care a cenzurat anumite liste de invitaţi. Patapievici justifica unele dintre obiectele prezente în expoziţie prin apartenenţa lor la „habitatul artiştilor“. Mă rog. Fapt e că ele sînt de prost gust. La rîndul lor, „rupestrele“ sînt inegale din punct de vedere valoric, iar numele de Zacuska Senzual nu mă distrează, Ovidiu, nici cît bîlbîielile acuzatoare (la adresa artiştilor) ale lui Buzura, din emisiunea recent antenată. Fapt e că celor trei artişti le-a făcut bine acele graffiti aplicate pe suprafaţa generos oferită de Corina Şuteu: au f