Nostalgiile predecembriste sunt departe de-a se fi stins. Si nu e vorba numai de logica inatacabila a celebrului schimb de replici: "- Era mai bine pe vremea lui Stalin! - Cum asa!? - Pai, eram mai tineri..."
Despre naucitoarea capacitate de a uita ce si cum ai trait am mai scris in acest mijloc de pagina, ca si despre tendinta de a-ti aminti numai ceea ce iti face placere si de a-ti infrumuseta amintirile, caci - la urma urmei - a recunoaste ca ai trait prost implica (in unele cazuri, cel putin) a recunoaste ca ai fost prost. Nu mai insist. Deocamdata.
De data aceasta, atentia mi-a fost atrasa de un sub-curent al nostalgiei dupa Epoca de Aur, o melancolie (marturisita, ori doar sugerata) a unora dintre artistii afirmati sau consacrati sub comunism. In cazul acestora, la explicatiile de mai sus se adauga una speciala, la care nu m-am gandit pana de curand si nu stiu sa fi fost invocata pana acum.
Cantareti, actori si scriitori (poate si altii) povestesc cu drag cum au facut cariera inainte de 1989, cariera pe care o pun ori te lasa pe tine s-o pui in balanta cu cvasi-disparitia lor publica de dupa revolutie. Din foarte putine marturisiri (Nicu Covaci, Alexandru Arsinel) am putut afla ca se castiga foarte bine in zona show-biz-ului, cum am spune azi, iar din alte surse stiu ca existau scriitori cu milioane de lei la CEC pe vremea cand salariul mediu era in jur de trei mii. Deci: de "produs" se produceau, public aveau, bani incasau - ceea ce acum se intampla mult mai putin si pentru aceia, dar si pentru majoritatea celor afirmati dupa 1989. Cum sa nu fii nostalgic!? Cazurile de interdictie (de regula temporara sau partiala) au fost putine si sigur nu dintre ele se recruteaza nostalgicii.
Ceva lipseste din acest tablou si constituie o ratiune profunda - dar si greu marturisibila - a melancoliei: lipsa concurentei. Artistii pre-decembristi nu
