O singur| dată regăseşte, între poemele care compun volumul lui Sebastian Reichman, memorabila potrivire de cuvinte din titlu: "În Est e greu de ştiut până unde/ se poate întinde mocheta lui Klimt (subl. mea)// vinul ne trezeşte vinul ne adoarme// îngeraşii de zăpadă se exprimă doar pe ei/ obrajii poeţilor se îngroaşă/ ca un zid crescut dinăuntru în afară/ în timp ce ei se lichefiază/ într-o cadă cu apă nepotrivită// Kafka e vecin cu Freud în Bergstrasse 19/ e greu de ştiut până când/ fermentaţia va rămâne un mister pentru cursul elementar// vinul ne adoarme vinul ne trezeşte." Poemul, datat şi localizat scrupulos - 5 martie 2006, în trenul Viena-Bucureşti, vagonul 818 - e spectaculos pentru amatorii de comparatistică. Fiecare vers îşi emite propriul set de aluzii culturale. Simple locuţiuni româneşti - care trebuie să-i fie tare dragi acestui autor abia întors la limba debutului - îşi dau întâlnire cu sofisticate metafore livreşti, puse nominal în lumină sau doar abandonate în penumbra notiţelor de lectură.
Avem, aşadar, spaţiu de desfăşurare pe teme desprinse fie din tragismul încordat al lui Franz Kafka, fie din psihanaliza lui Sigmund Freud, fie din studiile lui Harold Bloom dedicate celor doi, fie - chiar - din aproximaţiile de budoar ale lui Vladimir Nabokov (de duşul său non-laodiceean, nici cald, nici rece, îmi aminteşte acea discretă "apă nepotrivită" de la capăt de vers). Între asemenea fertile promisiuni de glosă, imaginea legată de pictura lui Gustav Klimt pare să rămână cel mai puţin ofertantă. Ambiguitatea de aici duce, pe de-o parte, la poezie în cea mai pură dintre accepţii, iar pe de alta, să admitem, la impas filologic.
Ne-am putea gândi, contextualizând, la celebra manta a lui Gogol. Dar şi, ca joc interpretativ, la tot atât de celebrul covor aparţinându-i matematicianului polonez Waclaw Sierpinski. Adică la o imagine, da
