Mai e cazul sa reamintim ca traducerea e, in fapt, miezul poeziei? Ca sensibilitatea cuvintelor trece prin emotiile celui care le pune in pagina? Poemul original este, privind prin aceasta prisma, o traducere dintr-o limba a fantasmelor, a impalpabilului, intr-o anume limba pamanteana, cu greutatea si limitele ei strict materiale.
In consecinta, orice incercare de a infatisa cititorilor poeme scrise in alta limba de-un poet a carui limba materna a fost cea romana este din capul locului un pariu incitant. Si, daca traducatorul mai e si poet, acest voluma devine o opera de pionierat, arheologica, dar si creator interpretativa.
Sa-l redai pe Celan limbii care i-a bantuit imaginatia la varsta tuturor rasturnarilor, fara sa-i explicitezi crisparea existentiala (volumul ii e dedicat lui Ossip Mandelstam) si fara sa-i diluezi tarcovniceste scrasnitii psalmi ce invoca (potrivit unei subtile viziuni oximoronice careia limba germana i se preteaza) si dumnezeirea, si neantul: iata un tur de forta care nu se vede-n fiecare zi.
Intotdeauna mi s-a parut ca, uzand de oximoron, poetii importanti ai angoasei existentiale reusesc sa surprinda tocmai golul sufletesc, acea lehamite care te cuprinde cand vezi cate iti este dat sa suferi pe-acest Pamant, cand vezi ca bunatatea nu duce la nimic si ca pervertirea este singurul pilon al societatii.
Intre Da si Nu exista intotdeauna un loc secret ca o delta intre fluviu si mare. Nu trebuie sa faci nimic pentru a afla acest loc, el este daruit de inspiratia poetului care, la randul ei, vine din experienta mahnirii si-a ratacirii. Elegiile duineze ale lui Rilke, Poemele umane ale lui Cesar Vallejo, poeziile lui Mandelstam de acolo vin si-ntr-acolo zoresc. Ba chiar textele lui Beckett, indiferent de gen, nu-s straine de aceasta oaza, de aceste zile frumoase (oh, les beaux jours!) intrupandu-se mai ales in imaginatie
