Criticul N. Balotă calcă mai cu seamă pe urmele străine ale lui T. S. Eliot, prin care (se) citeşte. În acest apropiat şi indefinibil volum - termeni ca antologie ori sinteză comportă ghilimele -, De la Homer la Joyce, eseuri, Ed. Ideea Europeană, 2007, puţini şi aproape întâmplător sunt criticii români citaţi: G. Călinescu, E. Papu, A. Marino.
Când rolul îi este potrivit, criticul deposedează autorul, ia el în posesie opera, devine un însoţitor al acesteia, pe tot parcursul vieţii ei. La acest transfer de proprietate, dăruită cât mai multora, se referă D. H. Lawrence când "spune că adevăratul rol al unui critic este de a scăpa romanul de artistul care l-a creat" (364-5). În relaţie autarhică cu opera, criticul o "scapă", o eliberează de autor, îi revelează acesteia autonomia. Faptul e posibil atunci când artistul eliberează singur creaţia de sine, pentru a se asigura că o va comunica şi altora. Ca însoţitor al cărţii, spune N. Balotă într-una din propensiunile sale spre religiozitate, "criticul se cuvine să fie niţel profet" (404). Iar dacă vede viaţa cărţii, viaţa din carte, el poate să prevadă şi durabilitatea de viaţă prin lectură a acesteia. Cum poate fi criticul profet, altfel decât descoperind metoda sincronismului lecturii, a ceea ce opera menţine para-contextual, deopotrivă ca text şi subtext? Să convenim că profeţiile, fie euforice, fie disforice - sublime ori tragice - sunt oricum glorioase.
Critica, se recunoaşte, este creatoare, dar creaţia însăşi nu se reduce la arta placată pe estetic, tehnic, formal. Critica propriu-zisă accede la conştiinţa integrală, în sensul că ea deţine o conştiinţă a întregului. Critica deplină integrează totul, însă totul e reductibil la existentul semnificat în gândire. Critica - în definitiv, arta - dă, ori se află în, măsura lucrurilor. Ele pot fi altfel, dar nu altceva decât configuraţii ontologice. @N
