Prima data cand m-am intalnit cu un ponei a fost in copilarie. O intalnire livresca deci, aproape ca toate experientele mele de inceput.
Printre carti si brosuri care zumzaiau voioase despre tractoare si batoze, despre pionieri care mergeau pe urmele masinilor de treierat ca sa adune "spic cu spic, patriei snop", se strecurase o cartulie terfelita, cu aer exotic, care se chema, din cate imi aduc aminte, Micul lord. Nu stiu ce m-a atras in primul rand la aceasta lectura decadenta, care contrasta violent cu spiritul epocii. Poate nobletea discreta a personajului care nu avea nimic in comun cu inversunarea luptei de clasa, poate seninatatea peisajelor descrise nu precum niste campuri de lupta. In mod sigur, insa, ma fascinase aparitia, alaturi de eroul suav al povestii, a unui calut de jucarie, inteligent si zglobiu, cu o coama blonziu-rosiatica fluturand in aerul rarefiat al unui univers ravnit, dar mult prea departe de mine. Asta era poneiul si o gramada de vreme am confundat starea de libertate cu alergarea unui calut pe o pajiste verde, lipsita de granite.
Aproape ca uitasem de acest refugiu infantil si de simbolurile sale, cand niste elefanti transpirati au descoperit brusc ca un ponei poate fi si nociv, ca poate invrajbi neamurile, ca poate declansa, la o adica, al treilea razboi mondial.
De data aceasta, calutul nu putea fi nici macar incalecat: era de dimensiunile unei palme, fusese plasmuit de un artist tanar si expus la New York, dar, ca sa strice toate jocurile, avea pe crupa ceva ce semana a zvastica. Oroare, au strigat doi-trei speriati romani din metropola americana, care au chemat si politistii din NYPD sa constate provocarea. Acestia au venit, s-au uitat nedumeriti si au plecat mai departe, dand semnalul de alerta falsa. Culmea este ca micutul cabalin, dar nu numai el, ci si alte exponate la fel de contestate, atrasese la New
