Parafrazand o faimoasa dilema ce a facut cariera in Romania ultimului deceniu, zicem si noi, la randul nostru: avem o depresie, cum procedam? Simplu. Cum sa procedam? Expurgand-o. Si apoi aruncand-o celorlalti, spre a fi consumata. Ca sa vada si ei ca nu-i usor sa traiesti cu suferinta in casa. Ori, mai rau, cu moartea.
Florin Mitroi a intrat in contact definitiv cu aceasta din urma, dupa 64 de ani de amenintari continue. Pe care le-a materializat, le-a slefuit si ni le-a impartasit. Cu aceeasi discretie cu care si-a efectuat serviciul de viata obligatoriu. Printr-un gest omagial, Libraria Carturesti a adapostit pana acum cateva zile o selectie de lucrari ale pictoruluia, realizate intre 1974 (vremuri de silnica tabaceala a constiintei!) si 2001, anul de dinainte de a se stinge, cand era deja de un deceniu profesor la Academia de Arta din Bucuresti.
Fundatia DALA, organizatoarea evenimentului, a strans laolalta tablouri aflate la Muzeul National de Arta Contemporana si din colectia familiei Mitroi, pe care le-a plasat sub intentia omogena a unui eseu. Cu o tema unica: autorul tragand de sine. Altoite pe nervurile aceleiasi primejduiri: angoasa ca forma de existenta. Frica in fata gadelui teribil care este viata opresata. Groaza provocata de Raul apocaliptic prin sugrumarea libertatii. Teroarea ridicata la rang de virtute ("Iarba rea este o planta careia nu i s-au gasit inca virtutile" - constata undeva R.W. Emerson!). Anxietatea care face ca deranjul existential sa se distileze in depresie, iar disconfortul sa devina tristete.
Neindoielnic, artistul, in general, apartine trup si suflet (mai ales, acesta, ultimul!) speciei umane lovite de o permanenta nulitate a satisfactiei. Ca nu-i ajunge viata pentru a se exprima in libertate. Si ca in adancul lui salasluieste un dracusor ce-l poarta pe cele mai belalii taramuri. Facand din el un paria e
