După dublul debut de acum mai bine de un deceniu, cu o plachetă de versuri (Seară cu Dante şi alte poeme) şi o carte de critică (Lecturi bacoviene) ambele din 1996, Ioan Milea repetă gestul editorial, tipărind tot două mici volume, de data aceasta numai de poezie: Recviem în mai şi Despre Brâncuşi (publicate simultan la Editura clujeană Limes). O a treia plachetă, în care se reiau şi câteva texte din Recviem..., le-a urmat la scurt timp (Florilegiu, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008).

Nu foarte productiv, cum se vede, poetul format la "Echinox" în anii '80 se arată încă o dată exigent cu sine, căci e vorba, cum remarcam de la prima ieşire în lume a scrisului său, de o poezie de calitate, a cărei substanţă livrescă e benefic concurată de o fină sensibilitate "impresionistă", foarte adecvată sentimentului dominant al fragilităţii fiinţei prinse în brutalul zgomot al lumii şi în furia ei. Un discurs ce se fereşte programatic de retorism, alegând mai degrabă calea unui soi de minimalism exersat la şcoala stanţelor bacoviene (glosele sale la această lirică "săracă", citată mai sus, au făcut operă de pionierat în materie, deşi nu sunt mai niciodată citate de confraţii critici). Numai că nu e deloc "minimalismul" ca semn al oboselii de a fi a Maestrului, ori al notaţiei de tip "biografist" al celei mai recente promoţii lirice, ci unul care contribuie, prin concentrare, la medieri sugestive ale stărilor lirice, apropiindu-se, cum făcuse deja în versurile de debut, de rafinamentul haiku-ului şi, în genere, de caligrafia manieristă a imaginii. Dacă e să căutăm alte înrudiri, am putea face trimiteri la acel soi de smerenie în faţa naturii şi lucrurilor de fiecare zi a lui Umberto Saba. Iar în spaţiul echinoxist, primul reper ar fi Adrian Popescu (căruia îi şi dedică un prim poem, dintre cele câteva "regăsite", din anii '80), de care îl apropie sentimentul comuniunii francisca