Comentând, acum o vreme, un volum de studii semnat de Mircea Anghelescu, puneam în titlul cronicii ceea ce autorul reuşea (şi reuşeşte în continuare) să evidenţieze: farmecul istoriei literare. Cercetători şi critici atât de diferiţi ca Paul Cornea şi Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi Eugen Negrici, George Gană şi Mihai Zamfir, Virgil Nemoianu şi Mircea Anghelescu, fac din istoria literară, dacă nu o ştiinţă inefabilă şi o sinteză epică, aşa cum şi-o imagina G. Călinescu, un domeniu multistratificat, extrem de complex şi de atrăgător. Suntem la ani lumină de pomelnicele cenuşii cu date şi nume, de acumularea şi expunerea informaţiilor fără o idee structurantă şi o perspectivă directoare; după cum nu vedem în scrisul acestor istorici literari nimic din stilul lemnos-pozitivist, livrat de alţii împreună cu "ştiinţa" literaturii. Ceea ce se vede este efortul de a studia obiectele culturale ale trecutului în toate contextele şi determinările lor, într-o lectură plurală urmărind nu numai realizarea artistică, ci şi cadrul socio-politic, coordonatele filozofice, structurile antropologice. Rezultatul, obţinut printr-un uriaş efort de cercetare şi de creativitate, în acelaşi timp, este că aceste cărţi despre lucruri vechi sunt mai vii şi mai semnificative decât multe volume consacrate actualităţii literare.

Cu volumul dedicat mistificţiunilor, Mircea Anghelescu a captat din start interesul cititorilor, făcând ca aria specialiştilor şi cea a publicului larg să se intersecteze. Aceasta nu înseamnă, desigur, că toată lumea va deveni expertă în "falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură", ci că un asemenea subiect de discuţie va interesa mai mult şi pe mai mulţi decât, să zicem, "echilibrul între antiteze" al lui Heliade-Rădulescu. Fără să facă vreo concesie, păstrând rigoarea în documentare şi stilistica sobră a autorului, Mi